Sunt momente în viaţă în care chiar ţi-ai dori să poţi plânge pe umărul cuiva pe care-l consideri prieten. Îţi trec prin minte nume, apoi începi să te întrebi căruia dintre ei i-ai putea da un telefon, fără să-i conturbi liniştea. Şi lista se micşorează până constaţi că n-a rămas nimeni şi te-ntrebi dacă ceea ce tu considerai a fi o conexiune sufletească era ceva real sau doar o plăsmuire a ta. Citisem mai deunăzi, pe wall-ul unui tip inteligent, asta: "Nu minciuna distruge relaţiile, ci adevărul." şi zău c-am meditat...
Apoi brusc te sună cel pe care demult îl pierduseşi printre amintiri. "Am simţit că s-a întâmplat ceva cu tine." îţi spune şi simţi cum ruşinea te cuprinde, cum obrajii ţi se aprind, dar ce bine că asta o ştii doar tu. Nu-ţi face reproşuri pentru uitarea ta, vrea doar să te asculte. "Îţi mulţumesc, prietene." îi spui şi dintr-o dată bucuria îţi cuprinde sufletul. Bucuria şi speranţa şi încrederea că prietenia, totuşi, există.
