Am înţeles că s-a citit mult, în ultima vreme, "Ciuma" lui Camus... Ar trebui citit şi "Jurnal din Anul Ciumei", cartea scrisă de Defoe. Dar cea mai interesantă lectură mi se pare "Jocul de-a măcelul", de Eugen Ionescu. Nu am citit primele două scrieri, iar pe a treia o ştiu doar dintr-o dramatizare. De ce aş fi făcut-o, când lumea în care am trăit era atât de colorată, la figurat vorbind? N-avea sens să mi-o tulbur. Da, m-am uitat la filmele apocaliptice hollywoodiene, dar un film îl uiţi repede; o carte te îndeamnă la meditaţie.
Cum descria Ionescu comportamentul politicienilor din Oraşul lovit de virusul misterios în confruntarea vieţii lor? Absolut genial! "Suntem cu toţii nişte idioţi; din păcate, suntem conduşi de nişte imbecili." Să fi fost Ionescu al nostru un vizionar, aidoma lui Eminescu? Scrierile ambilor au valabilitate şi acum şi, cu certitudine, valabilitatea asta va mai dura. Evit să spun că va fi pentru eternitate, căci încă mai trag nădejdea că vom avea odată şi odată un păstor compatibil cu noi.
Oricine poate constata lesne faliile apărute deja în şi aşa fragila societate românească. Apărute sau reapărute, căci nu pot uita 2010- 2011. Reapărute sunt cele care vizează categoriile bugetare, aparent protejate în faţa "şomajului tehnic" (şomajului, ce mai tura-vura!) care a lovit angajaţii din sectorul privat. Apărută este falia între categoriile de vârstă. Protecţia se transformă încetişor în blam public căci, nu-i aşa, mereu mass-media prezintă o puzderie de "bătrânei indisciplinaţi", omiţând faptul că cei mai mulţi dintre aceştia nu au niciun sprijin pe lumea asta în lupta cu viaţa în general. Să nu mai vorbim de o realitate: "bătrâneii" atât de blamaţi acum nu sunt deprinşi cu viaţa virtuală, spre deosebire de cei tineri. Pentru aceştia, că socializează de acasă sau din cine ştie ce cluburi sau mall-uri, e aproape totuna. Ooofff... Situaţiile limită au rolul lor: acela de-a scoate la suprafaţă adevăratele caractere. Iar rănile astea cred că se vor vindeca tare, tare greu.
În altă ordine de idei, Băsescu a început să vorbească şi el despre echipamentul de protecţie folosit de armată în cazul unui război chimic. Poate fi refolosit? Uite, asta aş fi curioasă şi eu. Nu ştiu ca armata noastră actuală (ah, cum sună asta!) să mai fi făcut instrucţie specifică, aşa cum se făcea odinioară. Se prea poate ca acele echipamente să zacă undeva prin magazii, dacă n-or fi fost casate între timp.
Altceva? Nu ştiu... Am senzaţia că nu ni s-a spus decât foarte puţin din ceea ce se întâmplă. Şi da, mi-ar plăcea să văd un comandant suprem al armatei real, nu unul care se consideră, mai degrabă, un Tom Cruise din Top Gun. Acum un secol, Regele Ferdinand nu a tras nici cu tunul, nici cu arma şi nici n-a înfipt baioneta în pieptul vreunui inamic. Dar a fost pe front! A fost pe front, alături de soldaţi, în timp ce Regina Maria s-a dedicat trup şi suflet îngrijirii răniţilor. Sunt dovezi nenumărate în acest sens. Trecuse vremea lui Mircea, Ştefan, Vlad, Mihai- conducători cu arma în mână în fruntea oştilor. Dar regii noştri au fost lângă poporul lor, nu s-au ascuns la Peleş sau la Iaşi.
Asta vreau. Suntem în plin război, chiar dacă unul cu un virus blestemat (război biologic). Cuiva i s-a arătat, doar, pisica, dar mă abţin de la a comenta acest aspect. Noi suntem victime colaterale. Poporul ăsta a avut mereu nevoie de un braţ puternic dublat de o inimă caldă şi plină de credinţă. Mă simt a nimănui sau doar a lui Dumnezeu. Geci de piele am şi eu... Te iert că nu mă reprezinţi în picioare în faţa mai-marilor europeni. Te iert, pentru că nu eşti primul. Dar n-o să te iert niciodată dacă nu vei fi lângă noi, aşa cum se cuvine. Mai ai timp, dar nu prea mult... Nu am nevoie de vorbe citite sau, uneori rostite, dar fără nici cea mai mică urmă de empatie.
P.S. Citisem încă de ieri vestea despre tragicul sfârşit al unui ministru dintr-un land al Germaniei. Motivul m-a înfiorat.
