"Am ieşit din mine ca să păşesc mai departe..."*MiRcEa ELiAdE(1907-1986)

joi, septembrie 27, 2012

:)

       Un prieten jurnalist m-a întrebat azi dacă mai fac politică... Se referea la politica înregimentată, fireşte. I-am răspuns sincer că NU şi că vina nu-mi aparţine. 
       Am intrat în PSD Timişoara în 28 ianuarie 2000 şi-am făcut-o cu toată deschiderea. Mi-am dorit ceva, în toţi aceşti ani? Da... Cred că, în străfundul sufletului meu, am sperat că într-o zi cineva se va gândi la mine şi altfel decât ca la "doamna H."... Aiurea! Cred că majoritatea celor cu care am lucrat de-a lungul anilor habar n-aveau că am studii superioare şi post-universitare ! :))))))))) Cel mult ştiau că lucrez ca învăţătoare...la sat.
      N-are niciun sens să vorbesc despre cum şi când şi de cine am fost înlăturată din viaţa activă de partid, după unsprezece ani în care m-am achitat de toate sarcinile fără a cere altceva în schimb decât să-mi pot spune părerile deschis. Credeam, o vreme, că mi se trage de la faptul că public mi-am exprimat încrederea şi susţinerea lui Mircea Geoană, mai ales după coşmarul numit "decembrie 2011". Dar cine-s eu? Mi-amintesc de un vechi coleg care îmi cita anume din "Moartea lui Fulger" (cu siguranţă fără să ştie... I-or fi plăcut versurile în timpul şcolii şi le-o fi reţinut, atâta tot.), în ianuarie 2005, când se punea acut problema ostracizării lui Adrian Năstase şi eram supărată: "Din codru rupi o rămurea/ Ce-i pasă codrului de ea?" Rămureaua eram eu, fireşte... :)))))))
       De dat afară cred că nu m-au dat, dar aş minţi dacă aş spune că nu mă doare starea asta de ignorare. Mă doare şi mă doare mai mult decât dacă m-ar fi dat afară. Nu e, însă, o durere insuportabilă... Aş minţi şi dac-aş spune că nu m-am gândit până acum s-o fac eu; să-mi dau demisia, adică... Dacă n-am facut-o, însă, e pentru singurul motiv că încă mai sper ca partidul meu să redevina partidul în care-am intrat... Un partid în care nu pilele, nu relaţiile, nu banii şi nu linguşelile îţi asigurau respectul colegilor.
       Zâmbesc... Sunt o optimistă incurabilă! :)))))))))

joi, septembrie 20, 2012

Alexandru cel Mare și politica sa de ”contopire a popoarelor”

       MOTTO:
"Dacă nu aş fi fost Alexandru, adică un om sortit să conducă lumea, m-aş fi făcut Diogene, adică un om liber."

         Alexandros III Phillippou Makedonon (20 iulie 356 î.Hr-10 iunie 323 î.Hr), cunoscut sub numele de Alexandru cel Mare (Megas Alexandros), Alexandru Macedon sau Alexandru al III-lea al Macedoniei, rege al Macedoniei între anii 336-323 î.Hr., a fost unul din primii mari strategi și conducători militari din istorie.
         S-a născut la Pella, capitala Macedoniei. Nașterea lui a fost învăluită în mister prin povestiri fantastice de către biografii antici. Legenda spune că Alexandru s-a născut în noaptea în care nebunul Herostrat incendiase templul zeiței Artemis din Ephes, una din cele șapte minuni ale lumii antice. De la tatăl său, Filip al II-lea (382.î.Hr.-356.î.Hr.), rege al Macedoniei între anii 359-356 î.Hr., a moștenit o inteligență de excepție, forță și îndrăzneală.
      De la mama sa, Olimpia, fiica regelui Epirului, Neoptolemos, fire autoritară, orgolioasă și adepta unor culte mistice(orfic si dionisiac) va moșteni firea pasională, setea de glorie și dragostea pentru literatură.
      Primul dascăl i-a fost Leonida, o rudă săracă a Olimpiei, care îl va educa în regim spartan până la vârsta de treisprezece ani. Se spune că Alexandru n-a uitat niciodată mușcătura vergilor cu care-l educase Leonida. La vârsta de treisprezece ani, în 343 î.Hr., tânărul plecă la Mieza, departe de Pella, împreună cu alte odrasle de la curte, ulterior camarazi de arme (Leonnatos, Hephaistion, Nicanor, Marsyas și alții). Avea să-l întâlnească în ”pensionul” de la Mieza pe cel care îi va influența hotărâtor viața, Aristotel. Timp de trei ani profesorul și-a inițiat învățăceii în tainele istoriei, ale retoricii, metafizicii, geografiei, literaturii, științelor naturii, matematicii, etc.
      Mândru că neamul său se trăgea, după legende, din Heracle și Ahile, Alexandru memoriza cu plăcere versurile lui Homer și recita cu patos din poeziile lui Pindar și din tragediile lui Euripide. De altfel, însuși Plutarh scria despre Alexandru că ”socotea și numea Iliada merindea trebuincioasă pe calea virtuții războinice.”
    De altfel legendele vremii istorisesc despre exercițiile sale fizice, despre plăcerea de a vâna și despre îmblânzirea armăsarului Bucefal, care-l va însoți mai apoi în toate campaniile sale militare.
     Portretul fizic al lui Alexandru ne-a fost transmis prin opera lui Plutarh, imortalizat în marmură sau bronz de sculptorul oficial al curții, Lisip din Sicyon și reprodus pe monede, mozaicuri, picturi, etc. Deși se înțelege că Lisip l-a idealizat, conform manierei timpului, o realitate rămân aspectul leonin al capului și pielea neobișnuit de albă.
     Portretul moral al lui Alexandru apare în descrierile lui Plutarh, care vorbește despre temperamentul său impulsiv, năvalnic și foarte pornit: ”Iar căldura trupului său-scria Plutarh- îl făcea pe Alexandru să bea și să fie iute la mânie.” Trecea succesiv de la accese de furie nebunească la căință și rușine pentru cele săvârșite. În același timp era brav, energic, generos, apropiat de camarazii săi, un adevărat lider. Pe măsură ce a prins gustul succesului militar, a cunoscut monumentele grandioase ale lumii orientale și a perceput ce înseamnă  monarhia  autocrată,  Alexandru și-a pierdut mare parte din simțul măsurii, al ordinii și al cumpătării, ceea ce a determinat izbucnirea unor grave conflicte între el și anturajul său. 
       Între anii 340 și 336 î.Hr, Alexandru își face ucenicia într-ale războiului alături de tatăl său, regele Macedoniei: participă la asediul din Perinth, este pregătit pentru a conduce o națiune de către consilieri experimentați precum Antipater în perioada în care tatăl său îl numește regent, luptă cot la cot cu tatăl său în bătălia de la Chaeronea, devenind treptat noua speranță a poporului macedonean.
      În urma asasinării tatălui său, Alexandru ajunge pe tronul Macedoniei, la vârsta de douăzeci de ani.
      Primul său act politic ca tânăr rege a fost ceremonia de la mormintele lui Ahile și Patrocle. Simțea de timpuriu o venerație pentru Ahile, eroul războiului troian, considerându-se urmaș după mamă al acestuia și al lui Heracle.
       Între anii 334-333 î.Hr Alexandru cucerește, rând pe rând, cetățile de pe coasta Asiei Mici: Lycia, Pamfilia, Pisidia, apoi împlinește, conform legendelor, profeția oracolului, tăind cu o singură lovitură de sabie ”nodul gordian”.  Drumul spre glorie i-a fost astfel deschis. Traversează Munții Taurus pe timp de iarnă și, deși bolnav, reușește să-l îngenuncheze pe mândrul și mult mai experimentatul rege persan, Darius al III-lea, în bătălia de la Issos. Sfidând cutumele vremurilor, Alexandru le tratează cu respect și considerație pe mama, soția și fiicele dușmanului său, abandonate de către acesta pe câmpul de luptă. 
     Cucerește apoi, de cele mai multe ori fără luptă, orașele feniciene(din Libanul de azi), Gaza, apoi ajunge la ”porțile” Egiptului, la Memphis. Satrapul Mazaces îi oferă pe tavă cheile întregului Egipt, iar poporul egiptean, care ura perșii, îl întâmpină ca pe un eliberator. Era anul 332 î.Hr. și se spunea că așa s-a împlinit o profeție făcută  de oracolul vestit din oaza lui Amon. Realitatea, însă, era alta: ”profeția” fusese post-fabricată de preoții egipteni, interesați în a-i flata orgoliul lui Alexandru, cunoscut a fi nemăsurat. Demn de reținut e și că Egiptul mai fusese o dată cucerit de către regele persan Cambise, dar fără urmări istorice.
       Timp de un an, între 332 și 331 î.Hr, Alexandru se îmbată cu venerația arătată de egipteni, dar asupra acestui aspect voi reveni mai târziu. Voi aminti doar întemeierea orașului Alexandria, care va deveni cea mai strălucită metropolă culturală a lumii elenistice.
        Dar Alexandru știe că pentru a deveni ”stăpânul lumii”  trebuie să-l învingă definitiv pe Darius. Părăsește Egiptul în 331 î.Hr, traversează Palestina și Siria și îl învinge din nou pe regele persan la Arbeles și la Gaugamela.
      Fără armată și cu un rege fugar, toate provinciile din centrul Imperiului Ahemenid cad în mâinile lui Alexandru: Babilon (satrapul Mazaios I i s-a supus de bunăvoie, rămânând în continuare guvernator), Susa, Ecbatana, Persepolis.
        Este proclamat rege al Asiei și astfel i s-a împlinit visul. Totuși, îl urmărește pe fugarul rege Darius care, în cele din urmă, părăsit de majoritatea însoțitorilor săi, își va găsi sfârșitul, fiind asasinat de unul din satrapii care-l mai însoțeau.
      Alexandru se erijează în succesor al tradiției persane. Se căsătorește cu Roxana, fiica nobilului Oxyartes din Logdiana, după ritualurile persane, în anul 327 î.Hr.
      În același an pleacă în ultima sa expediție, înaintând în continentul asiatic până în Afganistanul actual. Pe malurile Hindusului (unde se află azi Pakistanul) îl înfrânge pe suveranul indian Poros, care se declară vasal.
     O revoltă neașteptată a soldaților epuizați fizic si psihic de anii grei de războaie îl forțează să se întoarcă în Babilon, în anul 324 î.Hr., după aproape zece ani de marșuri și lupte. Campania lui de cucerire a lumii, unică în istoria Antichității, căci a însemnat parcurgerea a 18.000 de km pe trei conti-nente, a luat sfârșit. Urmează o perioadă de refacere, în fond de orgii bahice care-i accelerează și intensifică furiile necontrolate și accesele de megalomanie.
     Excesele sale de nebunie deveneau tot mai necontrolate. În timpul unei orgii, el își ucide unul din bunii săi prieteni și tovarăși. Nu după mult timp, Alexandru moare, la nici treizeci și trei de ani, în anul 323 î.Hr. A lăsat în urmă cel mai vast imperiu cunoscut până atunci dar, cel mai important, a contribuit la răspândirea culturii și a civilizației elene în întreaga lume.
      La douăzeci de ani, Alexandru moștenește de la tatăl său atât regatul Macedoniei, cât și hegemonia Ligii helenice. Acestei moșteniri el adaugă un teritoriu tot atât sau poate chiar mai mare decât Imperiul Ahemenid din vremea maximei sale expansiuni, sub Darius I. Nici un alt cuceritor nu reunise până atunci sub sceptrul său atâtea provincii și niciunul nu-și condusese oștile atât de departe de propria patrie.
     Ar fi o eroare dacă s-ar considera că la temelia succeselor sale s-a aflat doar forța militară a Macedoniei și eroismul soldaților săi. Armata cu care a pornit campaniile de împlinire a visului său- cucerirea  lumii știute până atunci- număra cca 30-40.000 de soldați, iar la sfârșitul expedițiilor sale număra cca 80.000. Era o armată obișnuită pentru acele timpuri.
      Fără nici un dubiu, Alexandru a fost poate cel mai mare strateg al lumii antice. În același timp, însă, a fost și un excelent cunoscător al realităților geopolitice din teritoriile care mai întâi l-au preocupat, ca mai apoi să le cucerească.
      În spatele cuceririlor sale poate fi identificat un proiect geopolitic clar, realizat prin mijloace geo-strategice, anume reunirea sub comanda sa unică și autoritară a tuturor popoarelor cucerite care, făcând deja parte din civilizații avansate, erau îndeajuns pregătite în vederea formării unui singur stat și pentru a fi cuprinse, conform unei logici federale, în jurul Orientului Apropiat.
      Abordarea campaniilor sale din punct de vedere geopolitic cu siguranță că i-a fost indusă lui Alexandru de către mentorul său, Aristotel.
      Grecii antici, de altfel, au fost primii care și-au manifestat interesul față de influența mediului geografic asupra vieții sociale a omenirii și au avut preocupări teoretice în acest sens. Preocupările lor erau animate doar de un acut interes practic: teritoriile grecești erau departe de-a se mândri cu fertilitatea solului, deci incapabile să asigure necesarul de hrană în cazul unei explozii demografice. Evoluția civilizației elene a determinat implicit creșterea numărului polisurilor și a populației acestora, dar și îngrijorarea asupra nevoilor de consum. Prin urmare, se impunea extinderea spațiului de suveranitate sau de aprovizionare pe care grecii să-l poată controla în vederea colonizării excedentului de populație.
       Dar grecii au intuit corect: pentru a putea cuceri cu efort minim teritoriile care erau imperios nece-sare, trebuia să cunoască foarte bine caracteristicile geografice, economice și chiar politice ale acestora. Primii care realizează hărți ale spațiilor locuite au fost milesienii, iar Clistene a fost primul care a gândit spațiul în termeni politici. Mai târziu au avut preocupări similare și alți oameni politici sau filosofi.
        Astfel, Herodot a lăsat posterității nu doar scrierile sale despre istoria popoarelor din vremea sa, ci și referiri exacte la raporturile dintre mediul geografic și activitatea politică a comunităților umane. A considerat bazinul Mării Mediterane ca fiind, cum altfel?, centrul lumii și a descris amănunțit evenimentele politico-militare, economice și cultural-religioase din statele adiacente zonei. A călătorit mult în Egipt, în Siria, în Babilon, la Nordul Mării Negre și s-a dovedit a fi un atent și deloc dezinteresat observator al regiunilor respective, intuind anumite intercondiționări între spațiul geografic și viața populațiilor care trăiau acolo.
       Hippocrate a încercat să explice diversitatea fizică și psihică a indivizilor pe baza influenței directe a mediului asupra omului: ”Înfățișarea și felul de gândire al oamenilor corespund în cele mai multe cazuri naturii ținutului.”
       Aristotel teoretizează legăturile dintre organizarea politico-statală și mediul geografic. În opera sa, ”Politica”, el afirma că există o mărime determinată a unei cetăți sau a unui stat în funcție de întinderea spațiului geografic, de bunurile și de numărul locuitorilor. Exemplificând concret cu Insula Creta, concluzia sa a fost că geografia trebuie să fie favorabilă apărării unei așezări, relieful trebuie să constituie o piedică în calea atacatorilor și un scut pentru cei care se apără. Peste secole, teoreticienii și analiștii politici au căzut de acord că Aristotel trebuie să fie așezat la baza analizelor geopolitice în sensul admis azi.
      Nu e de mirare că viziunile lui Aristotel și în această privință au fost înțelese, însușite și aplicate cu rigurozitate de cel care l-a venerat pur și simplu, Alexandru. De altfel, legătura dintre cei doi a fost intensă și după pornirea lui Alexandru în campaniile sale militare, dovadă fiind faptul că nu uita să-i trimită profesorului său, care își deschisese între timp la Atena ”academia” lui proprie, numită ”Lykeion”, plante, animale, diferite minerale necunoscute în Grecia, spre studiu.
     Și totuși, senzațional este faptul că Alexandru a ”spart tiparele vremii sale”, conform cărora învinșii trebuiau tratați inuman, ba chiar s-a distanțat evident de un percept la care Aristotel ținea ca la ochii din cap: lumea era formată din heleni și din barbari. În teritoriile cucerite, fără excepție, el s-a prezentat nu doar ca un învingător, căruia i se cuvine totul, ci și ca un garant al păcii. El n-a dorit ”supunerea și umilirea barbarului”, ci ”contopirea acestuia cu grecul, într-un ansamblu armonios în care fiecare și-ar avea partea lui.” Pentru el toți oamenii erau la fel. Toate acțiunile sale sunt dovada vie a dorinței de-a egaliza deosebirile dintre popoarele supuse, prin ceea ce se numește ”politica de contopire a populațiilor.”
      Probabil că necesitatea și nu idealismul l-au determinat să abandoneze izolaționismul grecilor în favoarea unei cooperări rasiale. A valorificat toată experiența validată de o îndelungă practică a Imperiului persan, pe care era conștient că nu-l zdrobise, ci doar îl preluase, ceva mai amplu decât fusese pe vremea regilor Darius și Xerxes.
       Este binecunoscut faptul că pe întreg parcursul campaniilor sale, în afara contingentelor de soldați, Alexandru era însoțit și de o mică ”armată” de savanți, topografi, naturaliști, medici, etc., a căror preocupare era aceea de întocmi hărți și cadastre ale bogățiilor naturale din teritoriile cucerite, de a căuta drumuri noi pentru caravane, de a cerceta minele și locurile pentru construirea unor porturi, de a studia sisteme de culturi agricole noi. Alexandru era mereu la curent cu realizările acestora și a fost fascinat de culturile agricole bazate pe irigații din Egipt și din Mesopotamia, căutând să le perfecționeze și să le extindă. A realizat că armonizarea intereselor economice ale diferitelor entități statale pe care le avea în subordine și schimburile comerciale sunt cele mai sigure căi de stabilitate și dăinuire a vastului său imperiu. Spre a avea mai aproape toate marginile imperiului, Alexandru își fixează capitala la Babilon.
       A impus în imperiu o monedă unică, cu chipul său bătut în aur și argint, care va circula până la cucerirea romană.
      Planul său de contopire a greco-macedonenilor cu preorientalii s-a axat pe câteva aspecte fundamentale:
1.    a impus  limba greacă în administrație, la curtea și în cercul aristocratic persan;
2.     s-a folosit de concursurile sportive(de gimnastică) organizate, de spectacolele de teatru și de muzică;
3.    a educat copiii aristocrației persane la curtea macedoneană;
4.    a înființat numeroase orașe-colonii;
5.    în școlile publice educația se făcea în stil greco-macedonean;
6.    a recrutat 30.000 de asiatici pentru armata macedoneană, instruiți după tipicul macedonean și folosiți drept cel mai important instrument de guvernare;

      Un punct aparte este cel care vizează abordarea religioasă. Alexandru s-a dovedit extrem de tolerant în această privință, considerând religia, alături de cultură, ca fiind un important instrument de guvernare. Deși era conștient de utilitatea realizării unui sincretism religios, el nu a încercat să-l realizeze ci, dimpotrivă, a manifestat respect și atenție față de toți zeii, fie macedoneni, fie greci, fie egipteni, iudaici sau persani.
      Astfel, în Egipt a adus sacrificii zeilor Ptah și Apis, apoi a efectuat un lung și obositor pelerinaj la templul-oracol al zeului Amon. Se zice că aici el a avut o întâlnire mistică secretă cu preoții templului, care i-ar fi dezvăluit originea sa divină, direct din Amon, în schimbul promisiunii înfăptuirii unui imperiu universal. De altfel, chiar mama sa, Olimpia, credea că își concepuse fiul cu ajutorul unei zeități egiptene.
      Alexandru, în orgoliul său, a acceptat, și-a însușit zeificarea și treptat a început să pretindă supușilor săi îngenuncherea obligatorie- proskynesis. Dar dacă în lumea orientală acest lucru era firesc, în lumea grecilor însemna teamă și servilism.
     O legendă iudaică menționată de istoricul Flavius Josephus descrie o vizită a lui Alexandru la Ierusalim, în timpul marșului spre Egipt, în anul 332 î.Hr. Marele preot Iadus îl întâmpină, iar Alexandru îngenunchează în fața sa, confirmându-le astfel iudeilor dreptul de a trăi după ”legea strămoșească”. De altfel se mai spune că la Alexandru se face referire în Daniel 8:21: ”țapul” este împărăția Greciei iar ”cornul cel mare dintre ochii lui” este cel dintâi împărat, Alexandru.
     În timpul celor treizeci de zile petrecute în Babilon, Alexandru a început restaurarea vechilor monumente persane, a participat la sărbătorile religioase ale locului, cum ar fi cea închinată zeului Marduk, a adoptat ceremonialul religios și costumul persan. Își aduce omagiul la mormântul lui Cy-rus al II-lea cel Mare54, la Pasargades55.
      În 324 î.Hr se căsătorește cu Stateira, fiica lui Darius al VI-lea, odată cu nunta lui având loc și alte 10.000 de uniuni între soldații macedoneni și băștinașe(eveniment cunoscut sub numele de ”cele cinci zile ale nunții susiene”, din februarie). Instituirea poligamiei la curtea lui Alexandru este un alt semn al adoptării obiceiurilor persane, ca parte a politicii sale de ”contopire a popoarelor”.
      În concluzie, se poate considera că Alexandru era în egală măsură diplomat și războinic, fațete care, conform viziunii geopolitice a lui Raymond Aron, simbolizau perfect raporturile dintre state, anume de negocieri și război.
      Deși după moartea lui imperiul a fost măcinat de dispute interne între generalii săi, prin tot ce a făcut în scurta sa viață, Alexandru va rămâne drept cel care a schimbat istoria lumii și a creat punți între civilizații. Cultura greacă a fost răspândită până la marginile imperiului său, rămânând cea mai durabila cucerire. Aspirația sa spre o ”monarhie universală” s-a întemeiat pe concepția lui despre om.
      Alexandru a avut o administrație originală, îmbinând canoanele statale grecești cu cele ale despotismului persan, într-o sinteză nouă: divinizarea greacă a eroilor, teoria orientală a originii divine a împăratului și orgoliul său imens.
      Peste secole, idealul unui stat universal a fost adoptat și de alți cuceritori. S-a prelungit în Epoca Luminilor sub forma diogeniană de ”cetățean al lumii” și se prelungește și în prezent, sub alte forme.  Se poate considera că Uniunea Europeană reprezintă un pas spre realizarea unui străvechi vis al omenirii.
       Alexandru a fost un om extrem de educat, dar excesele din viața sa privată au fost cele care i-au sfârșit visul, punând prea devreme capăt unei vieți și unui destin de excepție, în ciuda credinței sale că: ”Nimic nu poate sta în calea celui îndrăzneț.”
----------------------------------------
 Diogene din Sinope (cca 412-322) a fost un filosof grec din Școala cinica(existența la limita necesarului și dispreț suveran față de convențiile și principiile societății). Se considera ”cetățean al lumii”. 
Templul lui Artemis sau Templul Dianei, a fost construit în 550 î.Hr în Efes, oraș care aparținea atunci impe-riului babilonian. A fost reconstruit în 356 î.Hr, dar dărâmat odată cu apariția creștinismului. 
cultul orfic și cultul dionisiac făceau parte din ”misterii”-culte religioase populare neoficiale. Cultul orfic era închinat lui Orfeu, cel care a fermecat cu lira lui pe însuși Hades, stăpânul Infernului. Conform doctrinei, omul purta încă de la naștere, de pe vremea Titanilor, păcatul strămoșesc pe care trebuia să-l ispășească în timpul vieții prin abstinențe și rugăciuni. Cultul dionisiac era închinat zeului Dionysos, zeul viței-de-vie, al vinului și al vegetației, avea loc noaptea, pe culmile munților. Ritualurile erau crude și sângeroase, dar popularitatea uriașă a cultului l-a obligat pe unul din tiranii Atenei, Pisistrate, să admită acest cult alături de religia oficială a statului.
Aristotel (384-322 î.Hr) a fost unul din cei mai mari filosofi ai Greciei Antice, clasic al filosofiei universale și fondatorul Școlii peripatetice. A întemeiat Lykeion-ul, la Atena- o formă superioară de educație. A fost discipolul lui Platon și mentorul lui Alexandru cel Mare.
Heracle (Hercules)-fiul conceput de Zeus cu muritoarea Alcmene, vestit erou din mitologia greacă, a efectuat douăsprezece munci pentru a-și ispăși pedeapsa pentru că și-a ucis copiii, a participat la războiul troian și, după moarte, a fost primit în rândurile zeilor.
Ahile (Achilles)-erou din mitologia greacă, cunoscut pentru faptele sale de vitejie din războiul troian, descrise în Iliada lui Homer.
Homer (cca sec.X-XI î.Hr)-poet și rapsod grec legendar căruia I se atribuie scrierea Iliadei și Odiseei.
Pindar (cca 522-cca 443 î.Hr)poet liric antic, considerat unul din cei mai mari poeti ai vremii.
Euripide (480-406 î.Hr)-împreună cu Eschil și Sofocle au pus bazele tragediei clasice. A scris, printe altele:”Ion”,”Oreste”,”Medeea”,”Hecuba”,”Electra”,”Andromaca”.
Plutarh (46-125 d.Hr)-scriitor și moralist grec, cunoscut prin scrierile sale biografice și filosofice. Autorul ”Moraliei” și al ”Vieților paralele ale oamenilor iluștri”.
Iliada- scriere în versuri despre războiul troian, atribuită lui Homer.
Bucefal (cunoscut și ca Ducipal)- este calul făcut cumpărat de Filip al II-lea de la corintianul Demaratos și îmblânzit de tânărul Alexandru. Însemna ”cap de oaie”. A trăit treizeci de ani, l-a însoțit pe Alexandru în toate campanile sale militare și se spune că a fost înmormântat cu mari onoruri militare.
Lisip din Sicyon- a fost sculptorul oficial al casei regale a lui Alexandru. A fost contemporan cu Praxiteles.
monarhia autocrată - formă politică în care conducerea statului e exercitată de un monarh cu puteri absolute.
Alexandria- oraș întemeiat de către Alexandru cel Mare în anul 331 î.Hr, în partea vestică a Deltei Nilului, a fost metropola lumii mediteraneene din sec.II î.Hr până la cucerirea romană. În perioada 323-30 î.Hr orașul a fost capitala Egiptului Lasid și a regilor Ptolemei. Faima era dată de Farul din Alexandria și de Biblioteca care conținea peste 900.000 de volume și care era loc de întâlnire pentru poeți, filosofi, matematicieni, fizicieni, etc. Ambele monumente erau considerate printre cele șapte minuni ale lumii antice. Biblioteca a fost incendiată de Caesar, în 30 î.Hr și a fost definitiv distrusă de către califul Omar.
Imperiul Ahemenid al Persiei- a durat începând cu Cirus al II-lea(550 î.Hr) până la Alexandru(330 î.Hr). Cuprindea teritoriile unde azi se află: Iran,Irak, Afganistan, Uzbekistan, Turcia, Cipru, Siria, Liban, Israel, Egipt.La apogeu(cca 500 î.Hr) mai conținea și părți din Libia, Grecia, Bulgaria, Caucaz, Sudan, Pakistan, Asia Centrală.
Babilon (din semiticul Bab Ilani- ”Poarta zeilor”)- a fost capitala Imperiului Babilonian și unul din marile orașe ale Antichității. A  fost construit undeva la jumatatea mileniului II î.Hr, în Mesopotamia Centrală, pe malul fluviului Eufrat. A fost reședința unor regi faimoși precum Hammurabi și Nabucodonosor al II-lea. În 539 î.Hr a fost cucerit de perși, iar în 331 î.Hr de Alexandru cel Mare, care va stabili aici capitala imperiului său.
Persepolis sau ”orașul perșilor”- a fost capitala Imperiului persan de pe vremea regelui Darius I, care l-a întemeiat în anul 520 î.Hr. Furios pe rezistența cetății în fața atacului său, Alexandru va distruge orașul în 330 î.hr, răzbunând crimele comise de Xerxes.
Roxana(Roshanak- steaua luminoasă)- frumoasa prințesă bactriană, fiica lui Oxyartes, satrapul Bactriei, este luată în căsătorie de Alexandru în anul 327 î.Hr.
lupta cu Poros s-a dat pe Hysdaspes, în Punjab-ul de nord, azi Pakistan. După această bătălie, epuizată, armata nu i-a mai ascultat ordinele, refuzând să mai lupte. În această bătălie moare armăsarul său, Bucefal.
În lucrarea sa "Vieţi paralele ale oamenilor iluştri - Alexandru şi Cezar", Plutarh povesteşte episodul în care Alexandru îl omoară pe Cleitos, unul din generalii săi. Întâmplarea are loc cu ocazia unei sărbători, când binențeles băutura curgea râuri, iar participanții erau criță. Aici, Cleitos își expune dezacordul cu privire la adoptarea de către Alexandru a ținutei persane, și a (auto)divinizării acestuia. Alexandru se enervează iar Cleitos, nimeni altul decât cel care-i salvase viața în lupta de la Granicos, nu cedează nici el si spune ridicând brațul: “Uite aici, Alexandre, brațul care te-a scăpat atunci de la pieire.” Furios, Alexandru ia o suliță și o înfige in Cleitos, omorându-l. Când își dădu seama ce a făcut, Alexandru începu să plângă și unii spun că voia chiar să se sinucidă, proptindu-se cu sulița în perete. Timp de trei zile, Alexandru nu a mâncat nimic, nu s-a îngrijit de el și nu mai contenea să-și spună “Ucigaș al prietenilor tăi”.
regatul Macedoniei- regat antic situat în nordul extreme al Greciei antice, învecinat la vest cu regatul Epirului și la est cu regiunea Tracia. În timpul lui Alexandru a fost cel mai puternic stat din Orientul Mijlociu.
Liga de la Corint- în urma victoriei de la Chaeronea(338 î.Hr), Filip al II-lea creează o ligă panelenică a Corintului, a cărui hegemon era el însuși.
Școala milesiană a fost o școală filosofică fondată în sec.VI î.Hr în cetatea ioniană Milet.  Reprezentativi sunt considerați a fi: Thales, Anaximandru, Anaximene.
Clistene a fost un nobil atenian din Grecia antică. A pus capăt plutocrației(puterea în mâinile bogaților), a întărit puterea poporului și a introdus ostracismul.
Herodot din Halicarnas (484-cca 425 î.Hr)- a fost un istoric grec și este considerat a fi ”părintele istoriei”. A descris conflictul greco-persan și oamenii și locurile vizitate.
Hippocrate din Cos (cca 460-cca 370 î.Hr)- cel mai vestit medic al Greciei antice, este considerat ”părintele medicinei”. Numele lui este legat de ”Jurământul lui Hippocrate”.
Lykeion sau Școala parapetică- este școala pe care o înființează la Atena filosoful Aristotel.
Xerxes I (cca 520-479 î.Hr) a fost fiul regelui persan Darius cel Mare și el însuși rege al Imperiului persan între anii 486-479 î.Hr. În urma luptei de la Termopilae (480 î.Hr), când îl înfrânge pe bravul rege spartan Leonidas, transformă Atena în ruine. Înfrânt la rândul său în lupta de la Salamina, își abandonează armata și fuge în Asia, unde moare asasinat.
sincretismul religios- este concepția conform căreia toate religiile posedă același adevăr în străfundul lor esoteric și sunt în mod egal valide ca mijloc de mântuire.
Ptah- zeul egiptean creator, anterior Soarelui, supranumit ”Demiurgul”, este considerat a fi tatăl bărbaților și al femeilor. Era unul din cei mai iubiți zei ai vechilor egipteni.
Apis era taurul sacru al egiptenilor, zeul forței și al fecundității. Era considerat a fi fiul unei vaci și a zeului Ptah, coborât din ceruri sub forma unui fulger.
proskynesis sau proskynesia era o practică medică și consta în efectuarea unei adânci plecăciuni, cu fruntea până la pământ, în fața suveranului. Este cerința cu care Alexandru și-a îndepărtat toți apropiații.
Josephus Flavius (37-cca 100 d.Hr) a fost un istoric evreu, foarte cunoscut în acea vreme. Au mai rămas doar patru dintre multele sale lucrări, printre care ”Războiul  evreilor”.
zeul Marduk este considerat, conform mitologiei Orientului mijlociu, drept cel mai mare zeu al Babilonului, fiind zeul care a organizat lumea.
Cyrus al II-lea cel Mare (559-529 î.Hr) a fost una din cele mai strălucite personalități ale Antichtății și unul din cei mai mari regi persani. Pentru o mai bună administrare, a împărțit imperiul în provincii federate, stare menținută și de Alexandru.
Pasargades- capitala Imperiului Ahemenid pe vremea lui Cyrus al II-lea.
Raymond Claude Ferdinand Aron (1905-1983)- filosof, sociolog și politolog evreu francez, membru al Academiei de Științe morale și politice din Franța.















 





marți, septembrie 18, 2012

Educaţia în Roma antică

 MOTTO:
"Înveţi învăţând pe alţii." 
   SENECA, "Epistole pentru Lucilius"
      La începuturile republicii romane   educația copiilor se realiza în cadrul  familiilor, de către părinți. Cato cel Bătrân  și  Paulus Aemilius  considerau că educația copiilor este prea importantă pentru a fi lăsată pe mâna sclavilor. Întrucât societatea romană era  centrată  pe familie și pe valorile tradiționale, acest  lucru  se realiza în mod firesc.
Începând cu sec. al III-lea î.Hr., pe măsură ce procesul de expansiune teritorială lua amploare, au început să apară primele școli particulare, accesibile însă doar celor înstăriți.
Tradiția: educația în sânul familiei
     Până la împăratul Marc Aureliu (sec. II d.Hr.) obiceiul era ca, la nașterea copilului, ”pater familias”(capul familiei, tatăl) să-și exercite dreptul de recunoaștere a acestuia în cadrul familiei. Urma ceremonia de acordare a numelui: dacă copilul era fată, în a 8-a zi de la naștere, dacă era băiat, în ziua a 9-a. Ceremonia consta într-o serie de sacrificii și ritualuri și se încheia cu o masă festivă în cadrul familiei. Copilul primea o bulla- amulet protector  rotund sau în formă de inimă, menit a-l proteja de rele. Doar copiii născuți liberi aveau voie să poarte acest amulet, care era confecționat din aur, la cei bogați, sau din piele, la cei săraci. Amuletul era purtat de băieți până în jurul vârstei de 16 – 17 ani, când îmbrăcau toga virilis  și de fete până se căsătoreau (12 ani).
        Numele primit la naștere nu era ținut în evidență înainte de a îmbrăca toga virilis, când era constatat și trecut oficial în listele de cetățeni. Singura înștiințare se făcea din partea tatălui atunci când cenzorii efectuau recensământul pentru stabilirea veniturilor, respectiv a impozitelor. În timpul împăratului Marc Aureliu s-au introdus registrele oficiale de nașteri, cu rolul de a stabili vârsta fiecărui cetățean. Tatăl era obligat ca, în termen de 30 de zile de la naștere, să anunțe numele și data exactă a nașterii copilului său.
       Până la 7 ani copilul, indiferent de sex, este dat în grija mamei, influența acesteia punându-și amprenta asupra întregii sale vieți. Spre exemplu, în revolta împotriva patriei sale, Coriolan   a fost oprit doar de rugămințile mamei sale, nicidecum de cele ale reprezentanților poporului sau ale preoților.
      În situația în care mama nu putea să-și îndeplinească obligația, educația copiilor era încredințată unei rude de sex feminin mai în vârstă, care impunea respect. Sub nicio formă nu se apela la serviciile unei doici plătite. Creșterea copiilor se făcea în condiții de moralitate perfectă și cu severitate.
        Odată cu împlinirea vârstei de 7 ani, singurele care rămâneau în grija mamei erau fetele. Băieții ieșeau de sub tutela mamei și a femeii în general, de educația lor ocupându-se exclusiv tatăl.
        Fetele erau învățate să fie modeste, să gătească, să toarcă lână și să se supună soților lor, acestea fiind cerințele de bază pentru a fi considerate bune soții. Pe măsură ce creșteau erau deprinse cu îndatoririle de viitoare mame. Ulterior în timp, ele puteau urma cursurile unei școli primare, învățând să citească, să scrie, să numere. În funcție de starea materială a familiei, puteau fie să se întoarcă în sânul acesteia spre a fi învățate regulile de bună conviețuire casnică, fie își puteau continua studiile, până la vârsta măritișului, în cadrul unor școli private unde învățau latina și greaca clasică, dansul și cântatul la țiteră sau liră.
      Băieții se bucurau de toată atenția tatălui, care își făcea timp inclusiv pentru a le preda personal competențe de bază în aritmetică, scriere, istorie, drept. Sub supravegherea acestuia se inițiau treptat în cunoașterea și practicarea unui mod de viață tradițional, se deprindeau să imite vorbele, atitudinea și chiar munca celor mai în vârstă.
În mediul rural, ascultând pe cei mari despre mersul vremii, despre lucrările zilnice și sezoniere din gospodărie, despre animalele domestice și sălbatice, băieții dobândeau treptat o anumită experiență de viață. Într-o etapă următoare puteau asista la muncile câmpului, însoți păstorii și plugarii în munca lor zilnică, fiind mândri atunci când li se încredințau lor înșiși anumite treburi spre a fi îndeplinite.
       Băieții din Cetatea Romei nu participau la astfel de treburi. Ei își asistau tații la îndeplinirea unor ritualuri, cum ar fi cele legate de comemorarea strămoșilor familiei; participau la ospețe unde ascultau cântece de glorificare a faptelor de vitejie din istoria poporului sau asistau la ceremonii funerare unde auzeau despre meritele unor oameni de stat importanți. În acest fel, tinerii se inițiau, alături de tatăl lor, în toate aspectele vieții pe care ei înșiși urmau să o trăiască ulterior, urmând sfaturile și exemplul acestuia.
         Educația în familie se finaliza în jurul vârstei de 17 ani, când tânărul lepăda toga cu tiv și bulla, caracteristice anilor copilăriei, și îmbrăca toga fără tiv- toga virilis, caracteristică anilor tinereții, devenind oficial cetățean al patriei sale. Avea loc o ceremonie ritualică, care consta în primul rând în depunerea obiectelor de îmbrăcăminte în fața altarului zeilor protectori ai casei.
         Apoi, însoțit de tatăl său sau, în absența acestuia, de către tutore,  de rude și de prieteni apropiați, se deplasa în Forul Roman  până la clădirea tribunalului unde era înscris oficial în listele cetățenești, devenind astfel cetățean cu drepturi depline, și i se dădea numele complet, dacă nu-l primise până atunci. Ceremonia se finaliza cu un sacrificiu și cu o masă în familie. Tinerii din zonele rurale nu cunoșteau, însă, aceste ritualuri. Trecerea lor la vârsta tinereții avea loc tot la 17 ani, dar era marcată prin intrarea în serviciul militar. Dacă la început acestui obicei i se supuneau toți tinerii de 17 ani, celor provenind din familii bogate li s-a permis, ulterior, să-și înceapă ucenicia în vederea unei cariere politice.
Școlarizarea
        Vârsta de școlarizare era 7 ani. Copilul venea la școală însoțit de o doică. Școlile erau mixte. Lecțiile începeau dis-de-dimineață iar iarna, imediat după ce se lumina de ziuă, cu pauză pentru masa de prânz. Anul școlar începea în luna martie, după sărbătoarea Quinquatrus  , dedicată zeiței Minerva, patroana științei. Nu se făceau cursuri în zilele festive și în fiecare a noua zi ( nundinae). Nu există dovezi care să certifice vacanța de vară, dar istoricii cred în existența acesteia. Martial  spunea că în zilele călduroase de vară era mai important ca școlarii să fie sănătoși decât să invețe, iar Seneca cerea imperios ca școlarii să nu fie mereu aplecați asupra tăblițelor cerate sau asupra cărților. Împăratul Marc Aureliu  a stabilit numărul zilelor școlare dintr-un an: 135.
       La început, orele se desfășurau în aer liber ca, mai apoi, să se țină într-o încăpere modestă și mică- pergola sau taberna- din Forul Roman, printre prăvălii, intrarea fiind direct din stradă, sub un portic, iar pe post de ușă având o perdea simplă numită velum. Ca mobilier, școala avea un scaun inalt cu spetează- cathedra-, ridicat pe o estradă, pe care stătea învățătorul. În jurul lui stăteau elevii, așezați pe scăunele și ținând pe genunchi tăblițele cerate și celelalte ustensile de scris. Rechizitele școlare erau: tăblițe cerate pe care se scria cu ajutorul unui stilet- stylus- sau papirus pe care se scria cu ajutorul unei trestii tăiate– calamus- , înmuiate într-o cerneală neagră sau roșie. Pentru numărare se foloseau niște pietricele- calculi- sau abac.Educația școlară se desfășura în 3 etape:
I.    Cursul primar
       Era frecventat de fete și băieți cu vârste cuprinse între 7 și 10 ani. Elevii învățau să citească,  să scrie și să numere de către un litterator, numit mai apoi primus magister sau magister ludi. Scrisul se învăța numai după ce elevii puteau lectura un text continuu.
       Actul citirii era însușit folosindu-se o metodă împrumutată din școlile grecești. Astfel: se învățau literele de la A la Z, apoi în ordine inversă, apoi în serii A-Z, B-Y, M-N, etc. Se învățau după aceea silabele simple, apoi cuvinte, propoziții și fraze, procesul era anevoios și dura câțiva ani.
După ce învățau să citească și să scrie, elevii erau inițiați în primele elemente de calcul: la început doar terminologia sistemului de numărare pentru ca mai apoi, în epoca imperială, să se realizeze progrese prin introducerea treptată a operațiilor care stau și azi la baza aritmeticii.
      Elementele de bază ale aritmeticii se învățau colectiv și erau însoțite de anumite intonații melodice, sistem ce s-a perpetuat de-a lungul secolelor și s-a extins la toate școlile din Europa.
      Calitatea de învățător și ocupația n-o puteau avea decât oamenii liberi de rând și chiar liberții , sau membrii familiilor senatoriale căzute în dizgrație.
II.    Cursul secundar
       Dura până la 12 ani pentru toate fetele (deoarece se căsătoreau la această vârstă) și pentru cei mai mulți dintre băieți.
Cei care obțineau rezultate notabile la învățătură și cei care își permiteau din punct de vedere material, continuau studiile până în jurul vârstei de 16-17 ani, studiind discipline mai dificile precum literatura, istoria, geografia, astronomia, chiar fizica, sub îndrumarea unui grammaticus.       Accentul era pus pe studierea limbii și literaturii grecești și latine, prin studierea textelor operelor poetice aparținând lui Homer  și Esop - greacă, și Cicero , Vergiliu , Sallustius ,și Terențiu - latină. Celelalte discipline erau studiate colateral, numai cu scopul de a înțelege mai bine textele studiate.
      Din a doua jumătate a sec. al II-lea î.Hr. au apărut profesori care predau numai latina; acest învățământ se desfășura în paralel cu cel în limba greacă.
      Elevii săraci nu puteau urma cursul secundar nu numai din cauza taxelor foarte mari, ci și din cauză că părinții lor aveau nevoie de brațe de muncă în gospodărie.
III.    Cursul superior
       La începutul sec.I î.Hr au luat naștere la Roma și unele forme ale învățământului superior, numite retorie sau oratorie, deoarece erau conduse de un rhetor sau orator.
        În cursul superior învățau tineri de 16-17 ani, de obicei după ce îmbrăcau ”toga virilis”, și până la 20 de ani sau chiar și după această vârstă. Se inițiau și se deprindeau cu arta oratoriei. Prima etapă era una pregătitoare, constând în exerciții scrise și orale. In cea de-a doua etapă primeau ca sarcină scrierea unui discurs imaginar, dezvoltând o temă propusă de profesor. Discursul trebuia memorat și expus mai apoi ca exercițiu practic de elocvență în fața unui auditoriu format de obicei din rhetor, colegi, dar uneori puteau asista și părinții, rudele sau prietenii cuvântătorului.
       Aceste exerciții erau cuprinse sub denumirea generală de declamații și constau fie în monologuri lungi în care personaje mitologice sau istorice erau prezentate în fața unor decizii majore, punând în balanță argumentele în favoarea sau împotriva acțiunii ce urmau a o întreprinde (suasoriae), fie în dezbateri ale unor teze opuse luate din sistemul judiciar, în funcție de un text de lege (controversiae).
        Prin ambele modalități studenții puteau căuta cele mai spectaculoase argumente în sprijinul cauzei pe care o susțineau. În același timp erau artificiale, fapt ce a făcut oratoria să se transforme în retorică. Acest retorism învățat în școli a pătruns și în literatură, determinând artificializarea ei, pervertirea bunului gust și falsificarea realității.
Condiția profesorului
        Deoarece munca era plătită sub o formă sau alta, era considerată înjositoare privită prin prisma mentalității nobilimii  romane.   În ochii lor, învățătorul era un biet muritor,  care nu beneficia de nicio trecere în fața oamenilor de pe urma unei munci atât  de  desconsiderate -  res indigne sima, cum o numește  un  autor al vremurilor. Puțina  recunoștință  i se oferea sub forma retribuției  pe care o primea de la părinții elevilor săi. Nici din punct de vedere moral nu se bucurau de mai mult respect. Faptul că-și aveau originile în păturile inferioare ale societății era o altă cauză pentru care aceștia nu se bucurau de prestigiu și autoritate  nu numai în fața oamenilor, în general, dar nici în fața elevilor.
       Sentimentul de inferioritate atingea cote maxime în raporturile cu elevii înstăriți, dar nici față de cei proveniți din păturile de jos ale societății învățătorul nu-și putea menține prestigiul și autoritatea decât cu ajutorul biciului și al nuielei pe care le folosea chiar și pentru a pedepsi cea mai mică greșală.
       Brutalitatea cu care era asigurată disciplina, precum și variatele ei forme de manifestare, aveau de regulă urmări negative asupra elevilor, familiarizându-i cu minciuna, cu ipocrizia, cu lașitatea.
Școala publică romană- factor principal în promovarea politicilor imperiale
      După tradiția istorică transmisă de Titus Livius , cea mai veche instituție de învățământ la romani ar data de pe la mijlocul sec. al V-lea î.Hr. El spune că în Forul Roman, printre prăvăliile vânzătorilor se aflau și unele școli ce erau frecventate aproape în exclusivitate de către copiii săraci, deoarece cei bogați preferau să și-i educe acasă. Plutarh  confirmă în scrierile sale existența unei școli, undeva în a doua jumătate a sec. al III-lea î.Hr., în fruntea căreia se afla un libert pe nume Spurius Carvilius .
      La începuturile școlii în Roma antică statul, indiferent de gradul școlii, nu contribuia nici la întreținerea locațiilor, nici la plata salariilor profesorilor.
Începând cu epoca imperială, școlile de orice grad, dar mai ales cele cu grad superior, au fost transformate în școli de stat, având rolul de a pregăti funcționari devotați politicii imperiale. Împărații ofereau salarii și alte avantaje profesorilor, care devin factorii principali de promovare a intereselor lor politice.
      Augustus Octavian Caesar  înființează o școală în apropierea reședinței sale de pe Palatin . Tiberius  se interesa de școală, asistând chiar la unele lecții, și oferea cu generozitate sprijin material și alte favoruri conducătorilor școlii.
      O etapă importantă o constituie acordarea unei subvenții regulate din partea statului sub formă de salariu anual. Politica a fost inaugurată de Vespasian , care a fost primul care a stabilit catedre speciale de retorică, greacă și latină.
      Un pas important spre învățământul oficial de stat l-a făcut Traian: din dobânzile  strânse după sumele împrumutate micilor agricultori urmau să fie educați cca 5 000 de copii săraci din Roma și din Italia.
      Ca urmare a dezvoltării învățământului oficial de stat, în a doua jumătate a sec. IV d.Hr existat deja în Roma numeroase școli de grad superior, iar numărul celor veniți să studieze din alte regiuni era așa de mare, încât Valentinian I  a publicat un edict referitor la stricta supraveghere a acestora și la controlul lor. Astfel, fiecare student era obligat să posede o legitimație din localitatea de proveniență cu care să se prezinte la un magistrat special care se ocupa cu controlul populației și să-i declare acestuia unde locuiește și unde studiază.
      Dioclețian  a pus pe seama școlii superioare sarcina de a pregăti viitorii funcționari superiori din aparatul administrativ.
      Valentinian I solicita anual lista cu studenții remarcabili, pentru ca aceștia să fie repartizați, la sfârșitul perioadei de studii, în posturile de care administrația avea nevoie.
       Existența școlilor municipale este o dovadă grăitoare în ceea ce privește răspândirea pe care învățământul a avut-o nu numai în Roma ci și în celelalte provincii.
---------------------------
  *Lucius Annaeus Seneca (sau mai simplu Seneca sau Seneca cel Tânăr, n. cca. 4 î.Hr – d. 65) a fost filosof stoic roman, preceptor al împăratului Nero, a ocupat și  funcții în administrația Imperiului. Principalele sale scrieri etice sunt Scrisori morale, o utilizare timpurie a formei epistolare.
  *Republica Romană (în latină Res publica romana, în traducere "chestiunile publice ale Romei", în limba latină la singular) a fost organizarea de stat a Romei și a teritoriilor sale în perioada cuprinsă între abolirea Regatului Romei (510 î.Hr.) până la numirea lui Cezar ca dictator pe viață în anul 44 î.Hr.sau, mai probabil, până în anul 27 î.Hr. anul în care Senatul roman i-a acordat lui Octavian titlul de Augustus.
  *Cato cel Bătrân (latină Marcus Porcius Cato sau Cato maior; 234 î.Hr., Tusculum - 149 î.Hr, Roma) om de stat, scriitor și istoric, care a jucat un rol important în perioada cea mai strălucitoare a Republicii romane.
  *Lucius Aemilius Paullus Macedonicus (n. cca 229 î. Hr.- d.160 Î. Hr.) a fost un conducător militar și politician al Republicii Romane.
  *Toga virilis (toga alba sau toga pura) - toga fără tiv,, simbol al trecerii de la etapa copilăriei la cea a tinereții.
  *Gaius Marcius Coriolanus (cca sec. V î.Hr ) - personaj imaginar, celebru datorită operei lui Shakespeare. General al legiunilor romane, întors victorios de la luptă , cade în dizgraţia Romei. La rugămintea mamei sale, eroul renunţă să atace capitala imperiului şi, constrâns de sentimente contradictorii, îşi curmă viaţa.
  *TUTÓRE, -OARE, tutori, -oare, s.m. și s.f.. Persoană autorizată să exercite dreptul de tutelă.
  *Forul Roman sau Forumul Roman (în latină: Forum Romanum, deși romanii îl menționau de obicei Forum Magnum sau doar Forum) a fost un forum al orașului Roma în jurul zonei centrale a orașului vechi, situat între Dealul Capitolului și Dealul Palatinilor și unde aveau loc activități de comerț, afaceri, prostituție, religie și administrarea justiției.
  *Chiar dacă la început Quinquatrus a fost a numită a cincea zi după Idul lui Martiu și a fost zi de sărbătoare a Minervei, mai târziu s-a pierdut înțelesul acesta și s-au serbat cinci zile, adică de pe 19 până pe 23 martie. Aceste zile s-au numit Quinquatrus maiores. Primele trei zile erau serbate in liniște, a patra era serbată cu ludi gladiatori, iar în a cincea avea loc curățirea religioasă a tubilor. Sărbătoarea era dedicată artelor și științei, cu toții, începând de la copiii de școală până la profesori și artiști, primeau de la aceste zile vocațiunea și apoi începea cursul cel nou. Profesorii primeau tot acum, in formă de dar minerval, plata. Sărbatoarea se generalizează și ajunge aproape în fiecare casă, tot felul de maeștri, artiști, profesori, medici, poeti, o primesc pe Minerva drept patroana lor. Ziua de 23 martie închidea cele cinci zile de sărbătoare. Aceasta era ziua de curățire religioasă a tubilor și a altor instrumente folosite în serviciul divin. S-a numit Tubilustrium și s-a ținut în Atrium Sutorium pe Palatin.
 *Marcus Valerius Martialis (cca 38 – cca 104 d.Hr.)- poet latin de origine hispanică cunoscut prin Epigramele sale.
  *Marc Aureliu, în latină Marcus Aurelius (n.121- d 180 d.Hr) a fost un împărat roman din dinastia Antonină, între anii 161 și 180 d.Hr., și filosof stoic. Născut ca Marcus Annius Verus sau Marcus Catilius Severus, a luat mai târziu, după ce a fost adoptat de împăratul Antoninus Pius numele de Marcus Aelius Aurelius Verus. Ca împărat s-a numit Marcus Aurelius Antoninus Augustus.
  *Homer (gr. Ὅμηρος Hómēros) a fost un poet și rapsod grec legendar, căruia i se atribuie scrierea Iliadei (Ἰλιάς) și Odiseei (Ὀδύσσεια). În antichitate, i-a fost atribuit uneori întregul Ciclu Epic, care includea alte poeme despre războiul troian, precum și poeme tebane despre Oedipus și fiii săi.
  *Esop (sau Æsop, din limba greacă — Aisōpos), a fost un scriitor antic grec, cunoscut pentru anecdotele lui. Se crede ca a fost sclav, mai târziu eliberat de stăpânul său.
  *Marcus Tullius Cicero (n.106 î.Hr-d. 43 î.Hr.) a jucat un rol important în perioada de sfârșit a Republicii romane. Activitatea sa literară și politico-socială s-a concretizat în domenii atât de numeroase, încât Cicero poate fi calificat drept un om universal, homo universalis. El a fost autorul roman care a exercitat cea mai profundă influență asupra literaturii latine și s-a manifestat ca unul dintre cei mai prolifici scriitori.
  *Sallustius a fost un scriitor latin, prieten al împăratului Iulian.
  *Publius Vergilius Maro (n. 70 î.Hr. – d. 19 î.Hr.), cunoscut în limba română ca Virgiliu, poet latin, autor al epopeii în versuri Aeneis ("Eneida"), considerată epopeea națională a romanilor. Multe din datele biografice nu sunt sigure, cele mai multe informații datează din perioada antică târzie sau provin din legende ale evului mediu timpuriu.
  *Publius Terentius Afer (n. 195/185 î.Hr. – d. 159 î.Hr.), cunoscut în special ca Terențiu, a fost un dramaturg lati din timpul Republicii Romane. Numele Afer înseamnă „africanul”, poetul fiind născut în Cartagina, în nordul Africii. A fost sclav, iar numele de Terențiu l-a primit de la stăpânul și eliberatorul său. Comediile sale s-au jucat pentru prima data prin jurul anilor 170 – 160 î.Hr., iar el a murit de tânăr, cel mai probabil în Grecia sau în drumul de întoarcere spre Roma.
  *Titus Livius (ca. 59 î.Hr. - 17 d.Hr.) a fost istoric roman, autor al unei monumentale istorii a Romei, Ab urbe condita (De la fondarea Romei).
 *Plutarh (în unele lucrări Plutarch; în limba greacă veche Πλουταρχος Ploutarkhos, a adoptat numele de Mestrius Plutarchus), născut la Cheroneia în Beotia în jurul anului 46 și decedat în aceeași localitate în anul 125. A fost un scriitor și moralist de origine greacă, cunoscut mai ales prin scrierile sale biografice și filosofice. A  fost unul din principalii reprezentanți ai aticismului în literatura greacă.
  *Spurius Carvilius Ruga (sec. al III-lea î.Hr.)a fost libertul lui Spurius Carvilius Maximus Ruga, un nobil roman. Este fondatorul primei școli secundare private din Roma antică, a fost grammaticus și i se atribuie inventarea literei G din alfabetul latin.
  *Augustus Octavian Caesar (n.62 î.Hr. — d. 114 d.Hr.), cunoscut anterior drept Octavian, a fost primul Împărat Roman. Deși a păstrat înfățișarea Republicii Romane, a condus ca un dictator pentru mai mult de 40 de ani. A încheiat un secol de războaie civile și a adus o eră de pace, prosperitate și măreție imperială. Este cunoscut de istorici cu titlul de "Augustus", pe care l-a luat în 27 î.Hr.
   *Tiberius Caesar Augustus, născut Tiberius Claudius Nero (n.42 î.Hr.–  37 d.Hr), a fost al doilea împărat roman și a domnit de la moartea lui Augustus în anul 14 până la moartea sa în 37.
  *Titus Flavius Vespasianus (n.39 d.Hr– 81 d.Hr.) a fost împărat roman în perioada 79 -81.Născut la Roma, fiul lui Vespasian este proclamat în 69 Caesar, devenind din 71, în calitate de prefect al pretoriului, coregent al imperiului. Se remarcă în războiul din Iudeea cucerind în august 70, după un îndelungat  asediu, Ierusalimul, centrul răscoalei antiromane a iudeilor. Ponderat, în relații bune cu Senatul, va fi prezentat de tradiția istorică ca unul dintre cei mai buni împărați (Amor et deliciae generis humani).
  *Marcus Ulpius Nerva Traianus (n. 53-, d.117), Împărat Roman(98 - 117) a fost al doilea dintre cei așa-ziși cinci împărați buni ai Imperiului Roman (dinastia Antoninilor) și unul dintre cei mai importanți ai acestuia. În timpul domniei sale, imperiul a ajuns la întinderea teritorială maximă.
  *Flavius Valentinianus (321d.Hr. -  375 d.Hr) a fost împărat roman (364- 375).
  *Gaius Aurelius Valerius Diocletianus (244–311), cunoscut ca Diocleţian, a fost împărat roman din  284 până la 305. Pe plan politic şi militar a fost unul dintre cei mai de seamă împăraţi romani, reformele sale asigurând continuitatea imperiului în părţile din răsărit pentru încă o mie de ani. Faptele sale sunt însă umbrite de prigoana pe care a declanşat-o împotriva creştinilor; prin cele 4 edicte (decrete) împotriva creştinilor pe care le-a dat în anii 303-304, s-a pornit cea mai mare persecuţie din istoria imperiului împotriva acestei religii.


joi, septembrie 13, 2012

Educaţia în Grecia antică. Modelul spartan (Leonidas) şi modelul atenian (Pericle)

MOTTO:
*"Omul grec era „tipul de om cel mai înzestrat până acum.”
                            F. Nietzsche (1844 – 1900)
*„Dintre toate popoarele lumii, poporul grec a visat visul vieţii
cel mai frumos.”
                            J. W. Goethe (1749 – 1832)


   Grecia Antică nu este o simplă „întâmplare” în istoria civilizaţiei europene şi universale, ci un miracol. Omul grec a ştiut cum să dea glas umanităţii sale şi să-şi configureze, prin limbă şi prin gândire raportul cu divinul, cu natura, cu tot ceea ce este.
    Sofocle  spunea că „Oricât de multe minuni ar avea lumea, niciuna nu este mai minunată decât omul.” Iar acest om, grecul antic, a considerat ştiinţa ca mod de autocunoaştere, de cunoaştere a lumii şi a întregului Univers, lăsând urmaşilor valori inestimabile în cultură şi în civilizaţie. Nimic din toate-acestea, însă, n-ar fi fost posibile fără...educaţie.
    Fără a fi obligatorie prin lege, educaţia avea un rol foarte important în viaţa cotidiană a vechilor greci. Drept mărturie, peste veacuri, stau scenele pictate pe vasele din lut, încă din anii 500 î.Hr., găsite în urma săpăturilor arheologice.
    Încă de la începuturi, preocupările lor au vizat morala, politica, războiul şi arta, cu accent pe politic şi război. Grecii considerau că starea de normalitate în funcţionarea cetăţii era asigurată numai printr-o riguroasă educaţie a tinerei generaţii: „Această Cetate este ceea ce este din cauză că cetăţenii noştri sunt ceea ce sunt.” spunea Platon .
    În epoca lui Homer , cea de dinaintea constituirii polisurilor propriu-zise, educaţia îmbrăca forme tradiţionale, militare şi religioase.
    În epoca clasică, a polisurilor, educaţia varia foarte mult de la un stat la altul. Întrucât cele mai importante polisuri erau Sparta şi Atena, atât de diferite din punct de vedere organizatoric, politic şi moral, se poate vorbi despre două modele distincte de educaţie: modelul educaţional spartan şi modelul educaţional atenian.
    Astfel, în Sparta, unde rolul statului devenise covârşitor chiar, educaţia tineretului revenea Cetăţii, în spiritul cultivării valorilor războinice: ascetismul, disciplina, dezvoltarea forţei fizice.
    Băieţii aparţineau familiei până la vârsta de 7 ani, după care se aflau la dispoziţia Statului, până la 60 de ani.
    La 7 ani, copiii părăseau casa şi familia, fiind concentraţi în tabere militare, unde locuiau în barăci.
Timpul alocat educaţiei intelectuale era redus, asigurându-li-se doar cunoştinţe minime de citit şi scris, studierea spre cunoaştere a poeţilor naţionali şi a cântecelor orale, cu scopul desprinderii unei morale civice exigente.
    De-o importanţă majoră era, însă, pregătirea fizică şi morală a tinerilor spartani, sub îndrumarea unui perceptor. Această pregătire era riguroasă, constând în practicarea unor exerciţii fizice de-o duritate împinsă până la extrem, o disciplină severă şi privaţiuni fizice. De exemplu, pentru a-i face mai puternici, băieţii trebuiau să fure mâncare dacă erau flămânzi, însă erau crunt pedepsiţi (prin bătaie) dacă erau prinşi.
  „Un băiat a preferat chiar să-i fie scos ficatul decât să arate ce ascundea sub mantaua ponosită: o vulpe, pe care-o prinsese pe câmp, cu scopul de-a-şi potoli foamea care-l chinuia.” spune Plutarh.
    Aflăm în continuare că nu aveau niciodată voie să riposteze, chiar dacă erau insultaţi. Băieţii care respectau toate aceste reguli deveneau şefii colegilor lor. Cei care, însă, se dovedeau incapabili să facă faţă pregătirii la care erau supuşi, îşi pierdeau toate drepturile politice şi trebuiau să îndure tot restul vieţii oprobiul public.
   Printr-o astfel de „educaţie” erau descurajate orice fel de iniţiative personale, în favoarea spiritului de grup.
    Un cetăţean al Spartei era considerat a fi „moral” doar dacă dovedea o supunere oarbă şi necondiţionată faţă de superiori, prudenţă în relaţiile cu autorităţile, reprimarea şi a celei mai mici forme de manifestare a sentimentelor şi, bineînţeles, o atitudine plină de dispreţ faţă de critică şi libertinism.
  Conform legilor statului, privilegiul de „a gândi” aparţinea exclusiv „înţelepţilor cetăţii” şi aristocraţiei, restul cetăţenilor trebuind doar să le aprobe acestora opiniile şi să le ducă la îndeplinire, în stil militar, ordinele, iar exprimarea părerilor personale, atunci când totuşi „existau”, trebuia să fie sintetică şi la obiect (laconism ). Învăţătura înaltă era un panaceu exclusiv al celor bogaţi şi folosită ca instrument de exercitare a puterii şi a controlului asupra celorlalţi.
    Fetele spartane primeau şi ele, de la aceeaşi vârstă fragedă, o educaţie premilitară, în rând cu băieţii. Se considera că acestea, împreună cu femeile, trebuiau să fie capabile să-şi apere cetatea atunci când bărbaţii lor erau în campaniile militare. De asemenea, se considera că numai o femeie puternică şi sănătoasă poate naşte un copil sănătos şi viguros.
 „Dă fuga, străine, şi spune Spartei că noi am căzut aici,    supunându-ne legilor sale.. ”
                                LEONIDAS

    Iată cum descrie Plutarh  modul în care a fost educat eroul de la Termopile, Leonidas .
    Deşi de origine regală, Leonidas a fost crescut ca oricare dintre cetăţenii spartani. Declarat viguros la naştere, pentru a fi lăsat în viaţă , el a fost crescut cu severitate de doica sa: pentru a-i căli corpul şi pentru a-l obişnui să nu-i fie frig, aceasta nu îl înfăşa decât sumar; l-a învăţat să nu fie pretenţios, sensibil la mâncare, să nu se teamă de întuneric, de singurătate, să nu fie răsfăţat, să nu plângă sau să se vaite.
    La vârsta de 8 ani, Leonidas se află într-o baracă umilă dintr-un campus militar, alături de mulţi alţi copii spartani. Primeşte statutul de „pui de lup” . Ştiinţa lui de carte se limitează la strictul necesar, restul educaţiei sale constând în a învăţa să asculte, să îndure cu răbdare oboseala şi să învingă în luptă. Pentru aceasta, pe măsură ce creşte, antrenamentul lui zilnic devine tot mai dur: i se rade capul, e obişnuit să meargă desculţ şi să practice exerciţiile fizice gol, în orice anotimp.
    Când devine „băiat” , Leonidas trece la lucruri mai „serioase”: privaţiunile materiale îi întăresc corpul, dându-i mai multă agerime de spirit; primeşte o manta ponosită, care-i va fi unicul acoperământ al corpului pentru tot anul; o rogojină din trestie va deveni locul său de odihnă, într-o casă deschisă peste tot; hrana era proastă şi puţină .
    La 16 ani trece într-o nouă etapă: este considerat „iren” . Tânărul primeşte iniţierea în ritualurile adolescenţei: probele de rezistenţă însoţite de dansurile războinice. De pe altarul Artemizei Orthia , el trebuie sa fure brânză, fără a-i fi atins corpul de loviturile de bici care şfichiuiau aerul. Reuşeşte. Mai apoi, timp de câteva luni, trăieşte singur pe câmp, alături de sălbăticiuni, fără să fie văzut de cineva.
    Între 20 şi 30 de ani, Leonidas trăieşte în cazarmă, supus unei discipline de fier, împărţindu-şi pu- ţina hrană cu camarazii săi şi antrenându-se zilnic pentru război. Statul nu-i acordă decât puţine seri pe care să şi le petreacă cu soţia lui (în Sparta, legile interziceau celibatul.). Acelaşi Plutarh menţionează, de altfel, răspunsul primit de Gorgo, soţia lui Leonidas, care l-a întrebat ce să facă dacă el nu se mai întoarce din luptă: „Mărită-te cu un om bun şi fă-i copii buni.”
    Eroismul său din bătălia de la Termopile nu e altceva decât rezultatul acestor mulţi ani de eforturi supraomeneşti, atât de puţin cunoscute.
      Cât de frumos sună, peste milenii:   
                         „Mollon  Labe! ( Veniţi să-mi luaţi armele!)” 
--------------------
     La polul opus, Cetatea Atenei  făcea din educaţie o „armă” puternică pentru formarea unui cetăţean complet, cu o dezvoltare fizică şi intelectuală armonioasă. Un tânăr cetăţean atenian trebuia să fie nu doar un bun luptător, ci şi un bun administrator al treburilor publice, un bun comerciant, un artist şi, desigur, un excelent gânditor, căci „Vechii greci priveau cu aceeaşi ironie pe cei care nu ştiau să inoate şi pe cei care nu ştiau să citească." Spre deosebire de Sparta, în Atena educaţia se deschidea atât în faţa aristocraţilor, cât şi în faţa demosului.
    Experienţa Atenei în domeniul educaţiei este unică în acele vremuri înaintate. Întreg  demersul educaţional se axa pe om, pe formarea acestuia ca entitate superioară.
    Ideologia prin care grecii antici şi-au construit modul de viaţă şi educaţie se numeşte  paideia  şi consta în „educarea omului într-o formă adevărată şi reală, încă din tinereţe.”, după cum afirmă Ionuţ Isac . De  altfel, în sprijinul afirmaţiilor sale, acelaşi autor îl citează pe L. Mumford: „Paideia este educaţia considerată ca o transformare a personalităţii umane pe tot parcursul vieţii şi care joacă un rol major în fie- care aspect esenţial. Paideia nu este pur şi simplu o educaţie, ea este creaţie şi invenţie. Şi omul însuşi este opera de artă pe care Paideia caută să o formeze.”
    Idealul educaţional era îmbinarea armonioasă între bine şi frumos în sufletul omului, perfecţionarea fizică, intelectuală şi artistică a acestuia (kalokagatheia ).
    Iniţierea spre atingerea acestui ideal se realiza în trepte, în cicluri şcolare primare, secundare şi superioare, cu sau fără intervenţia statului.
    Unul din principiile fundamentale era necesitatea introducerii unor reguli morale în comportamentul politic şi în viaţa de zi cu zi. Prin educaţie s-au cultivat ideile nobile de patrie şi patriotism, de pace şi de solidaritate între oameni, de unitate şi de unicitate a omenirii.
    Una din minţile geniale a acelor vremuri şi nu numai, Aristotel , considera că „Omul educat diferă  de omul needucat aşa cum un viu diferă de un mort.”
    Iată care era parcursul educaţional al  tinerilor atenieni: până la vârsta de 7 ani, copiii erau educaţi lîn sânul familiilor, sarcina revenind mamelor sau unor educatori sclavi.
    După această vârstă, educaţia fetelor se făcea diferenţiat de cea a băieţilor. De educaţia fetelor se ocupau mamele, în gineceu, băieţii învăţând în şcoli particulare, sub atenta îndrumare a pedagogilor.
    Copiii proveniţi din rândurile familiilor sărace studiau timp de 3-4 ani lucruri elementare: cititul, scrisul, aritmetica şi literatura, în timp ce copiii familiilor înstărite studiau aproximativ 10 ani.
    Acelaşi Aristotel menţionează: „Cele patru lucruri cu ajutorul cărora oamenii obişnuiesc să facă educaţie erau ştiinţa de carte, gimnastica, muzica şi desenul.”
    Tineretul trebuia să cunoască mitologia şi eroii legendari, în acest scop studiindu-se „Iliada” şi „Odiseea” (Homer), poemul didactic „Munci şi zile” al lui Hesiod  , ori scrierile lui Solon , Eschil  Sofocle , Euripide , educative prin valorile pe care le promovau: miturile cetăţii, relaţiile omului cu zeii, respectarea legilor ancestrale, responsabilităţile civice. Erau folosite cu succes poeziile cântate.
    A rămas celebră o anecdotă despre filosoful grec Aristip din Cyrene , care a fost şi profesor itinerant şi a rămas în istorie ca fiind primul profesor care a cerut plată pentru lecţiile sale. Tatăl unui tânăr care urma să-i devină elev dorea să primească garanţii din partea profesorului că „investiţia” pe care urma a o face va fi una bună. Întrebându-l pe profesor prin ce anume va deveni mai bun fiul său dacă primeşte educaţie, a primit de la acesta următorul răspuns: „Măcar pentru nimic altceva decât pentru ca la teatru să nu stea pia-tră peste piatră.” În acele vremuri, teatrul avea un rol important în viaţa spirituală a grecilor.
    În Grecia antică existau trei tipuri de profesori. Prima categorie era formată din gramatikos, cei care îi învăţau pe copii cititul, scrisul, aritmetica şi literatura. În a doua categorie intrau kitaristos, profesorii care îi învăţau pe copii muzica, în special canto şi lira. Muzica era parte constantă a vieţii grecilor din acele timpuri, fie pentru divertisment, fie integrată în festivalurile şi ritualurile religioase. Platon întreba adeseori tinerii: „Nu ştii că legile în vigoare la noi cer tatălui tău să te înveţe muzica şi gimnastica ?”
    În sfârşit, dar c-o importanţă egală, erau paidotribos, profesorii care îi antrenau pe băieţi la lupte, box şi gimnastică. Exerciţiile fizice se desfăşurau în palestre  şi constau în antrenamente şi probe de luptă, alergare, sărituri în lungime, aruncarea discului şi a suliţei (pentatlon). „Este evident că educaţia trebuie trebuie făcută mai întâi prin deprinderi decât prin teorii şi mai întâi cu privire la corp decât la inteligenţă.”- menţiona Aristotel.
    Între 18 şi 20 de ani, tinerii urmau o şcoală militară numită Efebia în care, prin instrucţie, erau pregătiţi pentru a fi capabili, la nevoie, să-şi apere cetatea. Serviciul militar era obligatoriu.
    După terminarea acestui ciclu, cel mai adesea tinerii urmau o formă superioară de educaţie, pregătindu-se pentru a intra în viaţa publică. Se acorda o atenţie specială studierii politicii, oratoriei, cunoaşterii logicii şi a expunerii argumentate a ideilor şi opiniilor proprii.
    Educaţia superioară a tinerilor atenieni era asigurată, în primul rând, de Academia lui Platon, fondată în Atena, în jurul anului 385 î.Hr. şi considerată a fi prima „şcoală superioară de politică”  din   Europa: „Academia a avut ca primă funcţie formarea pe bază raţională a oamenilor de stat de care avea nevoie cetatea(...). Ea va supravieţui o mie de ani fondatorului ei, Şcoala nefiind închisă decât în 529 d.Hr.” , din ordinul Împăratului Iustinian , care a considerat-o a fi un aşezământ păgân. Platon considera că matematica este fundamentul necesar trecerii la gândirea filosofică.
    Aristotel, discipolul lui Platon, a înfiinţat şi el un Lyceum ( Lykeion sau şcoala peripatetică) în jurul anului 340 î.Hr., tot în Atena, unde se studiau ştiinţele naturii. Aristotel  însuşi predă aici timp  de treisprezece ani, iar Şcoala sa ajunge să rivalizeze chiar cu Academia magistrului său.
    În anul 518 î.Hr., în Creta, se înfiinţează Şcoala lui Pitagora , unde se studia ştiinţa numerelor şi geometria avansată.
    Aceste şcoli au constituit modelul pentru universităţile din zilele noastre .
   "Noi suntem generoşi nu din oportunism, ci din convingere; oraşul nostru cetate este un model de educaţie pentru întreaga lume .”     PERICLE
    Pericle , cel supranumit „Olimpianul” sau „gura de aur”, poate constitui un exemplu grăitor în ceea ce priveşte modelul de educaţie atenian.
    Din scrierile aceluiaşi Plutarh, aflăm că Pericle, ca toţi tinerii de vârsta lui, a învăţat să citească, să scrie şi să socotească, la şcoala de gramatică. La şcoala de educaţie fizică s-a antrenat în lansarea suliţei, la lupte şi a luat chiar şi lecţii de călărie.
    Provenind dintr-o familie înstărită, i-au fost aleşi ca profesori cei mai renumiţi filosofi şi oameni de ştiinţă ai vremii, cu scopul de a-i dezvolta neobişnuita sa inteligenţă, seriozitatea, perseverenţa în studiu şi stăpânirea de sine.
    Astfel, Darnon din Oa îl învaţă muzica; Zenon din Eleea  îl iniţiază în arta controversei; Anaxagoras din Clazomenes , la a cărui şcoală Pericle a fost coleg cu Euripide şi, poate, cu Socrate, îl învaţă studiul naturii prin intermediul astronomiei.
    Iată care a fost educaţia primită de cel care, în calitate de conducător al Atenei, prin numeroasele reforme democratice înfăptuite, a reuşit să facă din cetatea sa un centru economic, politic, cultural şi artistic al lumii greceşti.
    Tot ceea ce a însemnat Grecia antică: democraţie, artă, literatură, teatru, istorie, arhitectură, medicină, sport, matematică, astronomie, fizică, filosofie, tehnică  şi strategie militară, nu ar fi fost niciodată cu putinţă dacă statul ar fi avut o concepţie diferită vis-a-vis de educaţia propriilor săi cetăţeni.
    Socrate, cel care poate fi considerat „marele pedagog al grecilor”, considera că „Educaţia este îmblânzirea unei flăcări, nu umplerea unui vas.”
    „Aceia care ştiu, să facă. Aceia care înţeleg, să îi înveţe pe ceilalţi.” spunea Aristotel.
     Una dintre cele mai grandioase personalităţi din istoria tuturor timpurilor, Alexandru cel Mare , i-a păstrat o mare recunoştinţă pentru tot ceea ce l-a învăţat în cei patru ani  în care i-a fost profesor, spunând despre acesta:
„Îi sunt dator tatălui meu pentru că trăiesc,
        dar PROFESORULUI meu îi sunt dator
                                   pentru că trăiesc bine.”
-------------------------------
  *Sofocle (cca 496 î.Hr.-406 î.Hr.) a fost poet, dramaturg şi om politic. Împreună cu Eschil şi Euripide a pus bazele tragediei clasice greceşti. A adus numeroase inovaţii în tehnica teatrală.
  *Platon (427 î.Hr.-347 î.Hr.) a fost un filosof al Greciei Antice, student al lui Socrate şi profesorul lui Aris-totel, împreună cu aceştia punând bazele filosofice ale culturii occidentale. A fost şi matematician, scriitor şi fondator al Academiei din Atena.
  *Homer (sec.X-XI î.Hr.) a fost un poet şi rapsod grec legendar, căruia i se atribuie scrierea “Iliadei” şi “Odiseei”, în care descrie războiul troian.
  *laconism s.n.-însuşirea de a fi laconic; exprimare laconică(exprimare în cuvinte puţine). Sursă: DEX 1998
   *Plutarh (cca 46–125 d.Hr.) a fost scriitor şi moralist de origine greacă, unul din principalii reprezentanţi ai aticismului în literatura greacă, cunoscut mai ales pentru lucrările “Vieţile paralele ale oamenilor iluştri” şi “Moralia”.
  *Leonidas- rege al Spartei între anii 489(488) şi 480 î.Hr., a fost eroul bătăliei de la Termopile(480 î.Hr.), în care a condus o armată formată din 300 de spartani şi 7 000 de alţi greci, rezistând împotriva armatei conduse de regele persan Xerxes I (485-465 î.Hr.), alcătuită din 180 000 de oameni. A căzut în luptă la Platea.
  *Imediat după naştere, mama îşi îmbăia fiul în vin, pentru a se asigura că e sănătos; copiii bolnavi sau sensibili mureau încă de la această primă probă. După aceasta, copilul era examinat de Sfatul bătrânilor(Gerussia), care decidea dacă e sănătos sau nu. Copiii handicapaţi sau slabi erau aruncaţi de pe Muntele Taygetos în prăpastie.
  *După tradiţiile spartane, băieţii cu vârste cuprinse între 8 şi 11 ani primeau statutul de “pui de lup”, între 12 şi 15 ani pe cel de "băiat", iar între 16-20 ani pe cel de "iren".
  *Ritualul flagelării, la care erau supuşi tinerii spartani, este descris de Plutarh, în aceleaşi “Vieţi paralele”. În faţa templului lui Artemis, zeiţa patroană a Spartei, tinerii luptători se înscriau în competiţia  biciuitului. Deşi se înregistrau şi decese, cauzate de excesul de zel al biciuitorilor, tinerii spartani  aşteptau şi participau cu bucurie la competiţie.
   *"Mollon labe!" - Conform scrierii lui Plutarh, sunt considerate a fi ultimele cuvinte rostite de regele Spartan Leonidas, înainte de a fi ucis.
  *Paideia s.f.- concepţie educativă în Grecia antică, ce urmărea cultivarea spiritului uman prin filosofie şi artă. Sursă: DEX, 1998
  *Ionuţ Isac -  “În căutarea modelului paideic”, Comunicare prezentată la Simpozionul Internaţional “For- marea formatorilor”, Univ. “Babeş- Bolyai”, Catedra de Ştiinţele Educaţiei, Cluj- Napoca, 1996
  *Lewis Mumford (1895-1990) a fost istoric, filosof şi scriitor american, autor al unor lucrări ca „The City in History”, „Technics and Civillization”, „The Myth of the Machine”.
  *În filosofia greacă, kalogakathia reprezintă un termen folosit pentru desemnarea idealului armonizării virtuţilor morale cu frumuseţea fizică, uniunea indisolubilă dintre bine şi frumos, dintre etic şi estetic.
  *Aristotel (384-322 î.Hr.) a fost unul din cei mai importanţi filosofi ai Greciei Antice, clasic al filosofiei universale şi fondator al şcolii peripatetice(Lykeion, Liceul, în anul 340 î.Hr., la Atena). Este întemeietorul ştiinţelor politice. A întemeiat şi sistematizat domenii filosofice ca Metafizica, Logica formală, Retorica, Etica. A fost elevul lui Platon şi profesorul lui Alexandru cel Mare.
  *Hesiod (cca sec VIII î.Hr.), poet epic grec, este considerat drept cel mai vechi scriitor al Greciei, după Homer. Este autorul poemului genealogic “Teogonia”, consacrat panteonului divinităţilor elene şi al poe- mului didactic “Munci şi zile”, calendar pentru agricultori şi navigatori.
  *Solon (640/ 638 î.Hr.-560/ 558 î.Hr.) a fost om de stat, legislator şi poet atenian, fiind considerat unul din cei “7 înţelepţi” ai Greciei Antice. Reformele sale au pus bazele democraţiei ateniene.
  *Eschil (525 î.Hr.-456 î.Hr.), supranumit “părintele tragediei universale”, a scris peste 70 de piese, printre care trilogia “Orestia”, “Cei 7 contra Tebei”, “Prometeu încătuşat” şi “Perşii”.
  *Sofocle (?496 î.Hr.-406 î.Hr.), poet tragic grec, a pus bazele tragediei clasice greceşti, împreună cu Eschil şi Euripide. A adus inovaţii în tehnica teatrală. Cele mai importante scrieri ale sale sunt: “Antigona” şi “Oe- dip rege”. A fost şi om politic.
  *Euripide (480 î.Hr.-406 î.Hr.) a fost numit de Aristotel “poetul tragic prin excelenţă”. Din toate scrierile sale s-au păstrat 17 tragedii şi o dramă satirică, mai cunoscute fiind “Ion”, “Ifigenia în Aulis”, “Oreste”, “Hecuba” şi “Medeea”. Este şi el un innovator al teatrului grecesc.
  *Aristip din Cyrene (435 î.Hr.-355 î.Hr.) a fost discipolul lui Socrate. A fondat Hedonismul, considerând că scopul vieţii este plăcerea(hedone), dezvoltat ulterior de Epicur.
  *Palestra era denumirea şcolii de educaţie fizică din Atena antică, pe care o urmau băieţii după absolvirea şcolii de gramatică şi a celei de muzică.
*Iustinian I, zis „cel Mare”, a fost  împărat bizantin între anii 527 şi 565 d.Hr. Cea mai mare realizare a sa a fost codificarea dreptului roman.
 *Şcoala lui Pitagora a fost înfiinţată în Creta, în anul 518 î.Hr. şi s-a axat pe studiul ştiinţei numerelor şi a geometriei avansate. Ideea de bază era că tot ce există în lume şi în univers poate fi exprimat, într-o oarecare măsură, în mod  matematic.
  *Pericle (495 î.Hr.-429 î.Hr.) a fost general, orator, om de stat atenian şi conducător al Atenei între anii 443 şi 429 î.Hr. În această calitate, el a iniţiat numeroase reforme democratice care au contribuit la dezvoltarea Atenei. Urca foarte rar la tribună, lăsându-şi prietenii să-i susţină ideile.
  *Zenon din Eleea (cca 490 î.Hr.-cca 430 î.Hr.) a fost filosof grec presocratic şi membru al Şcolii filosofice a eleaţilor. Numit de către Aristotel “fondatorul dialecticii”, este foarte cunoscut datorită celor 40 de para- doxuri(aporii) ale sale.
  *Anaxagoras din Clazomenes (cca 500 î.Hr.-428 î.Hr.) a fost filosof grec presocratic şi membru al Şcolii Ioniene de filosofie.
*Alexandros III Philippou Makedonon (356.-323 î.Hr.), cunoscut ca Alexandru cel Mare şi Alexandru Macedon, a fost rege al Macedoniei(336-323 î.Hr.) şi unul din primii mari strategi şi conducători militari din istorie. Cuceririle sale i-au făcut pe greci stăpâni în Orientul Apropiat.Între 434 şi 430 î.Hr., în localitatea Mieza, Alexandru a studiat cu Aristotel gramatica, muzica, geometria şi alte ştiinţe.








 






miercuri, septembrie 12, 2012

In memoriam avocat dr. Nicolae Bolcaș



             Am trecut de multe ori pe lângă o casă din orașul meu de suflet, Beiuș, fără a ști ce dramă ascund zidurile sale… Voi trece și de azi înainte pe lângă acea casă, dar niciodată fără a mă ruga pentru liniștea sufletului celui ucis cu bestialitate în Vinerea Mare a anului 1919, pentru singura vină de-a fi îndrăznit să fie român pe-un plai de Românie mai mereu lăsat de izbeliște de-a lungul     secolelor. 
    ”Eu nu sunt decât un glas al neamului
meu.”                                         
    Nicolae Bolcaș s-a născut la 24 noiembrie 1882 în satul Remetea , aflat în apropierea Beiușului . După câțiva ani, mama sa, Maria, rămasă văduvă, se stabilește în Beiuș împreună cu cei doi fii ai săi, Nicolae și Gheorghe, primind adăpost în casa fratelui său, Teodor Cristea.
Urmează cursurile Liceului ”Samuil Vulcan” , un liceu încărcat de tradiție.
   Profesorii săi și-l amintesc ca fiind vioi, cu o fire deschisă și foarte direct în exprimarea propriilor păreri. Încă din acei ani dovedea independenţă în gândire şi acţiune, o voinţă mare şi simțăminte românești puternice, într-o măsură cum rar se întâlnea la elevii de liceu.
  După terminarea liceului se înscrie la Universitatea din Cluj,  la Facultatea de științe juridice.  După ce ia doctoratul în ştiinţe juridice şi diploma de avocat, deschide, în 1912, un birou avocaţial în Beiuș, în casa unchiului său, și trece în primul rând al luptătorilor pentru redeşteptarea conştiinţei naţionale. Îşi apăra principiile şi părerile cu aceeași determinare din adolescență, iar faţă de duşmanii neamului avea un sarcasm uluitor.
 Participă la luptele primului război mondial, apoi se întoarce în Beiuș, plin de speranță că nu va trece multă vreme și Țara va fi din nou întreagă. Își dedică toată energia informării românilor din satele bihorene despre necesitatea și importanța actului unirii, în care credea cu toată ființa.    Vremurile erau, însă, potrivnice…

   Contextul istoric și politic din Bihor, de dinainte și de după Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia
   În 12 octombrie 1918, la Oradea, Comitetul executiv al Partidului Național Român , din care făceau parte, printre alții, dr. Alexandru Vaida - Voevod . Dr. Ioan Ciordaș  și Vasile Goldiș , a adoptat ”Declarația de la Oradea”, prin care se "constata că urmările războiului (primul război mondial) îndreptăţesc pretenţiunile de veacuri ale naţiunii române la deplina libertate naţională" şi că aceasta poate "hotărî singură şi liberă de soarta ei". Cu alte cuvinte, aceasta era o ”decizie epocală” ce proclama ”independența națiunii române”, anunţând separarea definitivă de Imperiul Austro-Ungar, recâştigarea condiţiei de a fi liberi şi a decide în legătură cu viitorul lor . După această dată, evenimentele s-au derulat într-un ritm alert, relaţiile interetnice în Oradea şi în restul Bihorului devenind tot mai tensionate. Noua putere de la Budapesta, instalată în urma revoluţiei de la sfârşitul lui octombrie , era dornică de a reface Ungaria în graniţele medievale, iar entuziasmul nedisimulat al autorităţilor şi populaţiei maghiare din Oradea faţă de această idee erau în contradicţie cu dorinţa românilor de a pune în practică principiul autodeterminării, realizându-și astfel un vis secular. Linia demarcaţională cu Ungaria fixată pe Mureş (”Linia Diaz” ), lăsa Bihorul pradă ungurilor. . Guvernul din Budapesta s-a grăbit să preia controlul în regiune și acest lucru i-a îngrijorat pe fruntaşii românilor.
Eşecul tratativelor româno-maghiare de la Arad a impus necesitatea convocării Adunării Naţionale la Alba Iulia, pentru consultarea voinţei poporului român. În Oradea evenimentele se derulau într-o notă particulară. Proclamarea Republicii ungare a refăcut solidaritatea faţă de ideea statului naţional maghiar în rândurile populaţiei maghiare şi evreieşti majoritare. Ostilitatea faţă de români a crescut, devenind alarmantă după 15 noiembrie. S-au semnalat incidente dramatice intre locuitorii satelor bihorene din zona aferentă bazinului râului Crișul Negru și soldații unguri.
Pe 1 Decembrie 1918 are loc, la Alba-Iulia, Ședinţa lărgită a Consiliului Naţional Român Central, care a decis unirea necondiţionată cu România. În rândurile delegației beiușene prezente se regăsește patriotul avocat Nicolae Bolcaș. Bihorul devine astfel ”Cheia Ardealului” . Deşi la Alba-Iulia s-a decis unirea tuturor teritoriilor româneşti, cele situate la vest de „Linia Diaz” rămâneau sub administraţia guvernului maghiar. Consiliul Național Român din Oradea și Bihor nu putea aplica hotărârile luate la Alba-Iulia câtă vreme guvernul maghiar nu voia să lase din mâini acest teritoriu. În timp ce românii considerau că administraţia românească este necesară, firească şi legitimă, dând asigurări că populaţia maghiară va fi respectată, comisarul Àgoston Pèter  îi acuza pe români că sunt regalişti şi procesul de „democratizare” ar fi periclitat sub stăpânire românească.            Organizat ca guvern „ardelen” și condus de profesorul Apáthyi , Comisariatul de la Cluj, sub protecția soldaților secui, a dezlănţuit o intensă propagandă socialistă. Starea de nesiguranță a românilor bihoreni a sporit în urma deciziei Consiliului Antantei de la Versailles , prin care armata română s-a retras pe linia Cluj–Gherla–Dej concomitent cu retragerea secuilor spre Budapesta (dar aceștia se înstăpâniseră în Oradea, începând cu  21 decembrie).
Secuii comandaţi de colonelul Kràtocwill Kàrolyi, împreună cu soldații ce proveneau din regimentele de honvezi destrămate, s-au comportat ca reale trupe de ocupaţie, intimidând populaţia prin batjocorirea simbolurilor naţionale româneşti, pedepsirea participanţilor la Adunarea de la Alba-Iulia, confiscări de bunuri, ajungându-se chiar la maltratări corporale.
Despre toate aceste abuzuri, în numele Consiliului Naţional Român, Roman Ciorogariu  a întocmit un raport  care a fost trimis la concomitent la Sibiu, Bucureşti şi Budapesta pentru a fi înaintat Conferinţei de la Paris.
Urmarea a fost punerea sub pază militară, în 12 martie 1919, a întregii conduceri a Consiliului Național Român (Coriolan Pop , Sever Andru, Gheorghe Tulbure şi Roman Ciorogariu) pentru activitate de spionaj.
Nu peste mult timp, mutarea liniei de demarcaţie de-a lungul liniei ferate Satu Mare-Carei-Oradea-Arad s-a soldat cu demisia întregii conduceri a Republicii Ungare şi preluarea puterii de către comunişti. Noul guvern  a introdus starea de asediu în Ungaria. Propaganda agresivă în favoarea puterii comuniste a fost însoţită de măsuri dure împotriva Consiliului Naţional Român din Oradea şi Bihor, iar lucrurile au scăpat de sub control.
       Beiuș, Bihor… Vinerea Mare a anului 1919
   Orașul este ocupat de câteva săptămâni de o bandă de criminali secui conduşi de căpitanul Kalman Verböczy, cunoscut drept un alcoolic de primă clasă. Acesta ordonă, în noaptea de 3/4 aprilie 1919 (Vinerea Mare), să fie ridicați de acasă atât Nicolae Bolcaș, cât și Ioan Ciordaș, ambii recunoscuți pentru activitatea lor anti-maghiară și care, deși conștienți fiind de pericolul ce-i pândea, refuzaseră să părăsească Beiușul.
Cei doi români au fost duși cu trenul pe ruta Beiuș-Vașcău,  până în satul Lunca , situat la cca 25 km de Beiuș. Aici au fost mutilați cu sălbăticie, apoi aruncați laolaltă într-o groapă săpată în pripă, pe malul Vărzariului, un afluent al Crișului Negru, ce trece prin sat.
              Asasinarea românilor Nicolae Bolcaș și Ioan Ciordaș
    Iată cum descrie Petru E. Papp  , în 1928, tragicul eveniment petrecut atunci:
    „A doua zi a vorbit în taină prin sat că au fost la el în casă deținuți, pesemne doi popi, și că spre dimineață Hanköczi i-a dus undeva. Odaia lui Hanköczi avea încă o ușă, care dădea direct în coridor. Ioan Herle al Vilii din Luncă mi-a mărturisit că, tot în 4 aprilie, dimineața la 3 ceasuri, cadetul Károly Tamás, originar din Beiuș, și cadetul Kádár Ferenc, care locuiau la el cu alți cadeți și marinari, i-au cerut să le dea o lumînare și o lopată. El le-a dat cele cerute, dar nici el, nici alții nu s-au gîndit și nu s-au interesat mai de-aproape de ce și pentru ce le trebuie, fiind grozav de terorizați. Și-a închis ușa și s-a culcat. Peste o jumătate de ceas a auzit niște împușcături. În 18 aprilie am scăpat din spital. Despre numiții încă nu se știa în Beius nimic. În numele familiei doctorului Ciordaș, cu care sînt înrudit, am pus un premiu de 3.000 de coroane pentru cel ce  va da date și urme precise despre dispariția lui. Primăria din localitate a pus un premiu de 1.000 de coroane. Întîmplător fiind pretorele dr. Gherla la Beiuș, l-am rugat să publice premiul și în cercul Vașcău de sub conducerea sa, îndeosebi în comunele: Luncă, Seghiște, Seghiștel, Vașcău, pe unde staționaseră soldații unguri. Notez că, după cum am înțeles, Verböczy și Hankoczi, înaintea familiei doctorului Ciordaș, a mamei și a fratelui doctorului Bolcaș, care au stăruit după răspuns, au declarat pe cuvîntul lor de onoare că sînt în viață. «Au fost deținuți, dar au fugit și nu-i pot nicicum găsi». Ipsissima verba! Dl. Ghera, în 24 aprilie, îmi scrie și-mi trimite printr-un curier următoarele: Raportez că trupurile lui Ioan Ciordaș și Nicolae Bolcaș s-au găsit în telechiul lui Nicolae Hasan din Luncă azi, la orele 9. Dispozițiunile necesare pentru exhumarea lor le-am făcut eu. Cum am constatat la fata locului, îndemnați de premiu, sătenii au plecat să-i caute. Notarul Ioan Blaga, notăreasa și 4 femei au ajuns în grădina lui Hasan, unde, dat fiind că din cauza ploilor era numai de patru degete pămîntul peste cadavre, au simțit miros de mortăciune și, săpînd puțin, numaidecît s-au ivit hainele lui Ciordaș. Sosind cu trăsura, ca trimisul familiei Ciordaș, la Luncă, împreună cu Gh. Bolcaș, fratele doctorului Bolcaș, pe morți i-am aflat deja exhumați și așezați într-o casă țărănească în 2 sicrie improvizate. Mergînd și noi la fața locului, am constatat că decedații fuseseră aruncați într-o groapă din fundul grădinii lui Hasan, săpată la distanță de 1 metru de vîlceaua Apa Vărzarilor. Era o groapă afundată de 1 metru, lungă de 5 și lată de 3 pași, plină de spume și de sînge închegat. Pe cei morți i-am recunoscut și noi, și familiile mai presus de orice îndoială. Deși fața lui Ciordaș era de tot desfigurată, capul și corpul mutilate de putrefacție și de apă, i-am recunoscut mustățile tunse, verigheta de pe deget, pulovărul, pantalonii, ghetele, ciorapii, lanțul de aur, ceasornicul de buzunar și cheile de la casă. Acestea le-am și luat la mine și le-am adus familiei. În lipsă de medic, nu s-a făcut autopsia. Am constatat însă că ceafa și aproape întreg capul i-au fost zdrobite într-un mod bestial. Creier, oase, păr și sînge erau amestecate. Mîna dreaptă era frîntă în mai multe locuri, ochii scoși. Înfiorătoare priveliște! Tot asemenea era zdrobit capul lui Bolcaș și era încovoiat de grumaz. A fost recunoscut și el, deși erau amîndoi negri ca tăciunele, căci nu avea barbă și mustăți. L-am recunoscut de pe o cicatrice a unei operații mai vechi, după haine, palton, chipiu și orologiul de argint. Ni s-a spus că amîndoi au fost găsiți în groapă cu fața în jos, dedesubt Bolcaș, deasupra Ciordaș. Acesta din urmă avea gura înfundată cu o batistă.Nici alte lucruri,nici locul împușcăturii n-am putut afla, pentru că la scoaterea obiectelor amintite pîrîia întregul corp și era un miros de cadavru insuportabil. Mănuși și cuțit de secționare n-aveam, nici doctor n-a fost la dispoziție. După recunoaștere, am trecut la audierea martorilor. Procesul-verbal cu declarațiile lui Nicolae Hasan, Ioan Herle, Veturia Mihuț, soția notarului Ioan Blaga și Ana Fordon, îl am la mine în original. În ziua următoare i-am așezat în sicriele aduse din Beiuș, am făcut sigilarea cu 2 preoți și i-am adus la Beiuș, unde, în aceeași zi, adică în 25 aprilie, la orele 4,00, au fost prohodiți și înmormîntați cu mare pompă și cu toată jalea sufletelor noastre cernite. Numele făptuitorilor și complicilor acestei crime barbare au fost duse de cumnatul lui Ciordaș, dl. Raul Mileker, profesor universitar la Sibiu, cu palida nădejde că probabil au putut să scape cu fuga în Ardeal. Se vor face pași ca îndeosebi Consiliul Dirigent să înainteze la comandamentul suprem porunca pentru armata operativă de a-i prinde vii și a-i aduce pentru percheziție la fata locului. S-au mai contactat în sensul acesta armatele cooperatoare cehoslovace și sîrbești. În încheiere, amintesc că tot în hotarele comunei Luncă s-a găsit și cadavrul lui Nicolae Bogdan, proprietar din Vașcău, cam la o săptămînă după cele ale lui Ciordaș si Bolcaș. Bogdan a fost, de asemenea, zdrobit pînă aproape de nerecunoaștere. Despre zecile de țărani români împușcați și uciși pe la vetrele lor, unii morți chiar în spitalul din Beiuș, nici că mai fac amintire. Lista d-lui Mileker trebuie a se completa cu numele lui Topai marinarul și al lui Bécsagi, amîndoi figuri atletice. Tot aici am constatat că autorii măcelului din Seghiștel au fost sublocotenentul Nyicky și alhadnagyul Debreczi”.
La Lunca, Bihor, există un cimitir al românilor uciși pentru un ideal!
     Nu știu cum și mai ales dacă s-ar cuveni să comentez cele scrise de către autor , în urma unor documentări temeinice. Singurul lucru demn pe care-aș  putea să-l fac și pe care îl voi face cu proxima ocazie, va fi să pun o floare pe acel mormânt, aflat în cimitirul din apropierea locului copilăriei mele și să păstrez un moment de reculegere în fața unor oameni care cu siguranță n-au dorit să fie eroi… Au dorit să fie doar  români.
       Întoarcerea acasă
    În 20 aprilie 1919, armata română condusă de generalul Traian Moșoiu,  intră în Oradea, iar la orele 14, însoţit de generalii şi ofiţerii săi, în ovaţiile locuitorilor oraşului, intră în clădirea Primăriei şi preia oficial conducerea Acesta este considerat a fi momentul de încheiere a perioadei ”comuniste” și debutul administrației românești în Bihor, situație ce va dura până în 1940 .
 Astfel, la trei săptămâni după odiosul masacru, rămășițele trupurilor celor uciși s-au putut întoarce în Beiușul lor iubit, spre a fi înmormântate creștinește.
     Unul din eminenții profesori ai Liceului ”Samuil Vulcan”, profesor dr. Constantin Pavel ,  notează despre acea zi: „Şi în amurgul unei sumbre seri de primăvară, la 25 aprilie 1919, adânc îndureraţi aşezarăm sub glia rece, de lângă biserica din deal, o parte din sufletul şi fiinţa noastră. Exhumaţi şi agnoscaţi (identificaţi - n.n.) cei doi martiri, Vineri după Paşti, sunt aduşi la Beiuş, petrecuţi de lacrimile satelor şi de jeluirea clopotelor. Două coşciuguri de metal îşi fac intrarea zguduitoare de inimi în Beiuş şi în ele osemintele fără viaţă ale celor doi advocaţi români, dr. Ioan Ciordaş şi dr. Nicolae Bolcaş".
     În toamna anului 1920, Ministerul de Interne al României Mari a dorit să realizeze un bilanț al tuturor victimelor revoluției bolșevice. În 4 septembrie,1920, Prefectura Bihor primea un ordin prin care era obligată să întocmească liste cu toţi cei are au murit în urma evenimentelor din primăvara anului 1919. În aceeaşi zi ordinul era transmis plăşilor bihorene cu cerința ca pe 27septembrie 1920 toate răspunsurile să fie primite la Prefectură. Plasa Marghita a raportat 5 victime, Plasa Vașcău- 17 victime, Plasa Aleșd- 16 victime, Plășile Sălard, Valea lui Mihai, Centrală și Tinca- nicio victimă, iar Plasa Beiuș- 6 victime, printre care se aflau:
”1. Ioan Ciordaş, avocat din Beiuş. În urma sa a rămas soţia Vioara Ignat şi doi copii, Ovid, de 17 ani şi Xenia, de 15 ani. A fost omorât pe 4 aprilie 1919.
  2. Nicolae Bolcaş, avocat din Beiuş, În urma sa a rămas soţia Maria. A fost omorât pe 4 aprilie 1919.”
     La 6 iunie 1935, ca omagiu adus jertfei celor doi fii ai Beiușului pentru români și unitatea lor, a fost dezvelit un monument în centrul oraşului, monument  din care azi se mai păstrează doar soclul. Monumentul original a fost distrus în anii ‘50 de către ocupanții sovietici, care au montat pe soclu obeliscul cu secera și ciocanul.
    În 1993, beiușenii au dărâmat monumentul sovietic și-au înălțat un monument nou, întru cinstirea memoriei celor doi martiri.
Tot în semn de recunoștință, Liceul pedagogic din localitate poartă numele avocatului Nicolae Bolcaș, iar Colegiul tehnic- numele avocatului Ioan Ciordaș.
    Ca fiică a locurilor (m-am născut în Beiuș și am copilărit într-o localitate aflată la 5 km de Lunca), am dorit să vă aduc spre cunoștință o poveste aproape deloc cunoscută… O poveste despre prețul plătit de doi români bihoreni, la scurt timp după 1 Decembrie 1918,  pentru visul lor de-a aparține și cu trupul, nu numai cu sufletul, României Mari.
-----------------------
  *Satul Remetea (1422 Remethe) este situat în sud-estul județului Bihor, la 71 km de Oradea, în Depresiunea Beiuș, sub Depresiunea Valea Roșia.
  Municipiul Beiuș este cel mai mare oras străbatut de Crișul Negru și unul din cele mai vechi orașe ale județului Bihor. Este situat în sud-estul județului, la 62 km de Oradea, la poalele Munților Apuseni. Prima mențiune cunoscută a localității datează de la 1096 (conform autorului "Scoalele din Beius"), iar ca oraș a existat dinainte 1241, dovadă fiind că la 1241 se vorbește de un district al Beiușului complet pustiit de tătari în timpul invaziilor de la 1241–1246. În documentele din perioada 1291-1242 localitatea apare cu toponimele Benenus, Benens, Belenus, Voyuoda de Bivinis sau Belenyes.
  *Colegiul Național „Samuil Vulcan”din  Beiuș, a fost fondat prin actul din 6 octombrie 1828, fiind construit în perioada 1826-1827, din fonduri proprii,  de către episcopul greco-catolic Samuil Vulcan (31.08.1758, Blaj- 25.12.1839, Oradea), și și-a deschis porțile pe data de 1 noiembrie 1828. În actul de fondare, gimnaziul de la Beiuș era gimnaziu de patru clase, iar la 5 februarie 1835 este completat la șase clase (gimnasium maius). În anii școlari 1851/52 – clasa a VII-a, 1852/53 – clasa a VIII-a, iar în vara lui 1853 este organizat primul examen de Bacalaureat la gimnaziul din Beiuș. În perioada 1828 – 1851, limba de predare era limba latină. În 1851 s-a introdus limba română ca limbă de predare, iar în 1854, regimul habsburgic a impus ca majoritatea obiectelor de învățământ să fie predate în limba germană, aceasta devenind în 1860 obligatorie pentru toate obiectele. În 1875, regimul dualist austro-ungar a impus obligatoriu limba maghiară pentru obiectele istorie și geografie. Liceul de la Beiuș este prima unitate școlară din învățământul preuniversitar care a dat țării, dintr-o singură clasă, trei academicieni: Marius Sala, Mircea Flonta și Dragoș Lazăr. De asemenea, a fost prima unitate de învățământ din județul Bihor care a primit titlul de Colegiu Național (1 martie 1998).
Partidul Național Român (numit și Partida Națională) a fost partidul politic care a reprezentat interesele națiunii române din Transilvania, întregul Banat, Crisana, Maramures si Bucovina, în perioada dualismului. Până la conferința de unificare de la Sibiu din 12-14 mai 1881 au activat două partide naționale: PNR din Banat și Ungaria și PNR din Transilvania. După Unire, Partidul Național Român a început să se intituleze Partidul Național și a adoptat ca program propriu Declarația de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918..
  *Alexandru Vaida Voevod (27 februarie 1872, Olpret, azi Bobâlna — 19 martie 1950, Sibiu), om politic, medic, publicist, unul dintre liderii marcanți ai Partidului Național Român din Transilvania, apoi al Partidului Național Țărănesc. Unul dintre iluștrii politicieni ai perioadei interbelice, Vaida-Voevod a debutat ca un ferm susținător pentru drepturile naționale a românilor din Ardeal. După Marea Unire și fuziunea naționalilor cu țărăniștii, s-a numărat printre liderii marcanți ai noului Partid Național Țărănesc.
  *Dr. Ioan Ciordaş (25 decembrie 1877, Betfia, Bihor - 4 aprilie 1919, Lunca, Bihor) a fost un avocat, luptător pentru drepturile naţionale ale românilor din Transilvania, delegat la Marea Adunarea Naţională de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia, membru în Marele Sfat Naţional.
  *Vasile Goldiș (12 noiembrie 1862, Mocirla, azi  Vasile Goldiș, Arad - 10 februarie 1934, Arad) a fost un pedagog, om politic, membru de onoare (1919) al Academiei Române. În 1893, devine membru al Partidului Național Român și colaborator activ al ziarului Tribuna din Sibiu.
  *Roman Ciorogariu, Zile trăite, Tipografia Diecezană, Oradea, 1926 , pg. 107
  *Mihály Adam Georg Nikolaus Károlyi von Nagykárolyi (4 martie 1875, Budapesta - 20 martie 1955, Vence, Franța) a fost un conte de Carei. Ca lider al Ungariei a proclamat prima Republică ungară 1918-1919. Prim ministru 31 martie 1918 - 19 ianuarie 1919. Președinte 11 ianuarie 1919 - 21 martie 1919.
  *Prin Convenţia de la Belgrad din 7 noiembrie 1918, linia de demarcaţie a fost stabilită pe aliniamentul Mureş-Sighetul Marmaţiei. La 17 decembrie 1918, ca urmare a insistenţelor Consiliului Dirigent şi a Guvernului României, Consiliul Antantei de la Versaiiles a autorizat deplasarea armatei române pe linia Cluj-Gherla-Dej. Cu acordul generalului H. Berthelot, până la 28 ianuarie 1919, Diviziile 1,2 şi 7 române, s-au stabilit pe aliniamentul Sighetul Marmaţiei- Baia Mare-Ciucea-Zam. În consecinţă, Bihorul rămânea în afara jurisdicţiei efective a Consiliului Dirigent.
  *Aşa  rămânem noi iarăşi pradă ungurilor, care îşi verbuvează (recrutează) armată mercenară de jaf şi ucidere”, Roman Ciorogariu, Zile trăite, Tipografia Diecezană, Oradea, 1926 , pg. 108
  *Péter Ágoston (25 martie 1874 – 6 septembrie 1925) a îndeplinit funcția de ministru de externe în guvernul maghiar al lui Mihály
  *István Apáthy, cunoscut și ca Stephan Apáthy (1863–1922)a fost zoologist și pasionat de cercetări microscopice.
   *Roman (Romulus) Ciorogariu (6 decembrie 1852, Pecica, Arad - 21 ianuarie 1936 Oradea) a fost un episcop român, membru de onoare al Academiei Române.
  *Coriolan Pop (1864 - 1919) a fost un avocat, lider al mișcării naționale românești din județul Bihor în timpul monarhiei austro-ungare, primul prefect român al județului Bihor.A colaborat îndeaproape cu dr. Aurel Lazăr, un alt militant de marcă al românilor din Transilvania. După ce dr. Aurel Lazăr va pleca la Sibiu, Coriolan Pop va prelua de la acesta președinția Consiliului Național Român de la Oradea.A fost ales senator în primul Parlament al României Mari. A decedat în anul 1919, înainte a avea timp să își exercite în vreun fel funcția de senator.
*Republica Sovietică Ungaria (maghiară Magyarországi Tanácsköztársaság) sau Republica Ungară a Sfaturilor a fost un regim comunist ce a existat în Ungaria între 21 martie și 6 august 1919 sub conducerea lui Béla Kun. A fost primul regim comunist din Europa constituit după Revoluția din Octombrie din Rusia. A fost format ca urmare a eșecului guvernului condus de contele Mihály Károlyi de a organiza statul după dizolvarea Imperiului Austro-Ungar. Regimul comunist ungar a durat doar patru luni, până la intervenția armatei române care a ocupat Budapesta. Statul succesor a fost Regatul Ungariei, constituit după retragerea trupelor române.
  *Localitatea Lunca (1588 Lonka) se află în sud-vestul județului Bihor, la 84 km de Oradea, încadrându-se în ținutul Munților Codru–Moma, situată pe limita dintre cele două unități de relief (Munții Codru–Moma și Munții Bihorului) ca o punte formată dintr-o zonă de dealuri la cumpăna dintre Crișul Alb și Crișul Negru.
 * Papp Petru (1881 Lupoaia, Bihor- 16 august 1945, Beiuș), a fost  preot și ziarist. Studii la Gimnaziul Românesc din Beiuş (abs 1902), apoi la Institutul teologic din Arad (1902- 1905).  Redactor la “Tribuna" din Arad (1905-1907), preot în Pocola-Bihor (1907- 1918), preot şi protopop în Beiuş (dec. 1918 - aug. 1945).  A sprijinit toate acţiunile româneşti din Beiuş şi împrejurimi, menite să contribuie la emanciparea politico-socială, culturală şi economică a românilor. Organizează cursuri pentru neştiutorii de carte şi o bibliotecă în Pocola, după 1918, vicepreşedinte al Astrei pentru “despărţământul” Beiuş, preşedinte al Casinei Române din Beiuş, profesor de Religie la Liceul de fete, membru în Consiliul de administraţie al Băncilor “Drăganul" şi “Economul" din Beiuş, membru în Adunarea eparhială a Episcopiei Oradiei şi în Congresul Naţional Bisericesc, deputat în Parlamentul României în câteva legislaturi (în aceasta calitate a lucrat pentru ridicarea economică a ţăranilor şi a satelor din Bihor).  A fost unul dintre cei mai apreciati ziarişti ai vremii: redactor la “Tribuna"-Arad, colaborator la “Biserica și şcoala" - Arad, “Luceafărul" - Sibiu, “Legea Românească" -Oradea, “Cele trei Crişuri” ş.a., în care a publicat articole cu caracter istoric, social-economic şi politic; a condus el însuşi foaia locală “Beiuşul" (din 1921).
  *Traian Moşoiu (2 iulie 1865, Tohanu Nou, judeţul Braşov - 30 iulie 1932, Bucureşti) a fost un general al armatei române în timpul Primului Război Mondial. După terminarea studiilor a fost sublocotenent în armata austro-ungară. A fost numit ofiţer în Regimentul 85 Infanterie în anul 1886. A demisionat din armata austro-ungară la 15 iulie 1891 şi a trecut graniţa în România. Doi ani mai târziu a fost luat în evidenţele armatei române (1893). În 1894 a fost făcut locotenent, apoi căpitan (1900), maior (1906), locotenent-colonel (1914), colonel (1916) şi general de brigadă (1917), general de divizie (1919).Ultimele funcții deținute au fost: Guvernator militar al Transilvaniei (1918), Comandant al Grupului de armate "Nord" (1919), Comandant al garnizoanei române din Budapesta (1919) ,Guvernator militar al teritoriilor ungare de la vest de râul Tisa (1919,)Ministru de război în guvernul Vaida-Voevod, Senator, Ministru al Comunicaţiilor (1922-1923), Ministru al Lucrărilor Publice (1923-1926).
*Dr.Constantin Pavel (1876-1934), a fost un intelectual de marcă, profesor eminent al liceului din Beiuş care şi-a dedicat viaţa şi activitatea tineretului şi oamenilor din Țara Beiuşului.