Am prins vremuri în care strângerea curelei până la os era politică de stat. Am prins vremuri în care ochiul şi timpanul puteau fi ale oricui din preajma mea. Am prins vremuri în care îngheţam la propriu în propriile noastre case. Vremuri în care apa caldă era o sărbătoare. Am prins vremuri în care singura televiziune îmi prezenta realizări măreţe şi ode fără număr. Toate în numele visului unui singur om, om care, foarte curios, îmi prezenta măcar un licăr de speranţă: o societate multilateral dezvoltată în care bunăstarea va fi eternă. Era visul lui. Dar eram, totuşi, fericită. Puteam oricând să îmi văd prietenii. Puteam oricând să-i îmbrăţişez. Puteam oricând să ies din casă. Puteam oricând să merg la şcoală, la biserică. Apoi a venit ziua în care acel om a pierit cu tot cu visul care devenise coşmar nu numai pentru mine.
Prind acum vremuri în care nu pot să nu mă întreb în al cui vis mă aflu iar. Stau în casă din convingere. Stau în casă din bun simţ. Încerc să fac zilnic faţă mesajelor agresive prezentate de către televiziuni. Dacă ies din casă, voi muri. Dacă îi îmbrăţişez pe cei dragi, voi muri. Dacă, dacă, dacă orice, VOI MURI! Oameni încrâncenaţi, de la "expertul naţional" până la preşedintele bronzat, mă ceartă zilnic, căci tot nu sunt cuminte, aşa zic ei. Mă ceartă zilnic, până la saturaţie. Mă ceartă zilnic, căci şi acum li se pare că zidurile propriei mele închisori sunt prea largi. Mă ceartă zilnic pentru orice. Mă ceartă zilnic, ca şi cum aş fi o idioată. În numele cui mă ceartă? În numele cui mă-nchid? În numele cui îmi fură viaţa? Nu-mi dau nici măcar acel licăr de speranţă pe care mi-l dădea Ceauşescu...
Cine crede că vieţile noastre vor mai fi la fel, e ori naiv, ori prost. Eu nu sunt nici una, nici alta şi n-o să-mi cer scuze pentru asta. Ar însemna să-i umplu cu noroi pe toţi dascălii mei. Dascăli adevăraţi, care mi-au luminat anii grei de opresiune comunistă. Şcoală pe bune, care m-a scos un om puternic şi, drept dovadă, am supravieţuit haosului din primii ani post-decembrişti. În toamnă se va împlini UN VEAC de la înfiinţarea Politehnicii timişorene. Vă iubesc, scumpii mei profesori, oriunde v-aţi afla voi acum. Mi-aţi dat nu doar ştiinţă de carte; mi-aţi dat tărie de caracter şi încredere în propria mea minte.
Cine crede că vieţile noastre vor mai fi la fel, e ori naiv, ori prost. Eu nu sunt nici una, nici alta şi n-o să-mi cer scuze pentru asta. Ar însemna să-i umplu cu noroi pe toţi dascălii mei. Dascăli adevăraţi, care mi-au luminat anii grei de opresiune comunistă. Şcoală pe bune, care m-a scos un om puternic şi, drept dovadă, am supravieţuit haosului din primii ani post-decembrişti. În toamnă se va împlini UN VEAC de la înfiinţarea Politehnicii timişorene. Vă iubesc, scumpii mei profesori, oriunde v-aţi afla voi acum. Mi-aţi dat nu doar ştiinţă de carte; mi-aţi dat tărie de caracter şi încredere în propria mea minte.
Da. Am ieşit dintr-un regim comunist cu speranţă, dar mai ales cu mintea întreagă. Nu ştiu cum voi ieşi, psihic vorbind, din închisoarea lumii democratice...
Doamne, de ce ţi-au crescut aripi şi ai zburat? Asta scria, acum aproape un veac, una din poetele mele de suflet, Magda ISANOS (17 aprilie 1916 - 1944).
Doamne, de ce ţi-au crescut aripi şi ai zburat? Asta scria, acum aproape un veac, una din poetele mele de suflet, Magda ISANOS (17 aprilie 1916 - 1944).
