Adrian Papahagi
------------------------------
„Unii oameni nu pot trăi fără să îmbrățișeze o cauză. Ultima cauză: statul acasă. Majoritatea dintre noi stăm acasă resemnați și cam agasați, dintr-un amestec firesc de responsabilitate, frică și speranță, în proporții variabile.
Alții s-au transformat însă în fanaticii statului acasă. Statul acasă a devenit cauză, afișată la poza de Facebook (dacă derulați pozele, veți vedea că au îmbrățișat toate cauzele la modă în ultimii ani). Statul acasă le-a conferit brusc o superioritate morală și un motiv de-a-i urî pe cei care nu aderă la cauză cu aceeași convingere. Au apărut filozofi ai statului acasă, delatori și acuzatori ai celor care deviază chiar și cu un gând sau o glumiță, predicatori și procurori ai statului acasă.
Statul acasă nu mai e doar o obligație legală și de prudență, ci crez salvator, scop în viață, orientare politică de centru-dreapta modern – dar mai presus de toate este insignă a virtuții, empatiei, omeniei, umanitarismului pe care orice om frumos și liber și le adaugă satisfăcut în josul CV-ului.
Firește, moraliștii virtuoși și predicatorii furioși ai statului acasă au identificat rapid colportorii maladiei, șobolanii care infestează corpul social, primitivii, medievalii, vinovații de serviciu: creștinii, și în special cei mai detestabili dintre ei, ortodocșii.
Puțin contează că aceștia și-au oferit mănăstirile pentru carantină, că au făcut chetă și au donat spitalelor aparate și măști, că s-au organizat să ducă pachete de mâncare bătrânilor, că s-au conformat tuturor ordonanțelor militare, că preoții slujesc singuri în altar, iar credincioșii stau acasă, că pachetele cu Sf. Paști au fost distribuite cu o eficiență demnă de Glovo, FoodPanda, Cargus sau FanCurier. A fost destul o linguriță întârziată câteva ceasuri după o ordonanță, sau o intenție mai mult sau mai puțin bine gândită și iute modificată de a amenaja cumva Paștele în timp de izolare, că s-au declanșat toți semnalizatorii de virtute, de la cei mai solemni la cei mai detracați.
Cei care ne acuză pe noi, creștinii, că suntem medievali (termen în care nu includ universitățile și spitalele, sau diverse progrese științifice precum ceasul, ochelarii sau rotația recoltelor) ilustrează ei înșiși clișeul acesta, căutând țapi ispășitori imaginari pentru molime reale.
Trist spectacol uman ne-a oferit acestă molimă în Săptămâna Mare!
Bucurați-vă însă, și nu vă temeți! La noapte, întunericul nostru va fi luminat de Înviere, iar în săptămânile următoare va ceda și molima. Odată cu virusul se va domoli și virulența haterilor de serviciu, care își vor reîndrepta furia justițiară spre politic și ne vor lăsa să digerăm spre propria întărire și edificare acest nou episod de ură.”
