Parcă aşa spunea, demult, bloggerul meu favorit, Andrei Vulpescu. Fireşte, el se referea la cu totul altceva decât la ceea ce mă preocupă pe mine acum.
Prin extensie, pot numi relaţie şi vieţuirea mea cu şi sub pulpana conducătorilor mei. Îmi plac mesajele cu efect terapeutic, chiar îmi plac. Dar, sinceră să fiu, aş prefera adevărul, oricât ar fi el de dureros. Ca-ntr-o relaţie cu un bărbat pe care îl iubesc, de altfel. Adevărul mă ajută să iau singură o decizie.
Da, faza cu izolarea este ok, am înţeles-o, am acceptat-o. Dar până când, însă? Cât îmi voi putea permite să trăiesc, în sensul de-a avea din ce? Vorbesc în nume personal, poate situaţia mea nu este tragică, dar îmi pun eu problema, neştiind ce gândesc cei mai mulţi dintre semenii mei, care nici pe departe nu cred că au din ce să trăiască în situaţia dată. Iată de ce aş fi preferat adevărul, chiar dacă acesta ar fi venit într-o perioadă cu încărcătură religioasă care presupune linişte sufletească. Adevărul: de ce unele ţări încep să îşi facă strategii de înfruntare a inamicului mondial al zilelor trecute, prezente şi, din păcate, viitoare, covidul 19. De ce? Cu siguranţă, nu din "relaxare în faţa inamicului", ci din simplul fapt că sunt conştiente că viaţa trebuie să meargă mai departe dacă vrei să ai din ce s-o trăieşti.Mi se spune aproape zilnic că voi avea ajutor de la mama Europă... Da... O, Doamne! Mulţi dintre bravii capi ai ţărişoarelor mele au sperat zadarnic la un astfel de ajutor în faţa inamicului vremurilor lor: otomanii. Nu răscolesc istoria, doar îmi amintesc că la vremuri de restrişte fiecare a fost pe cont propriu. Veţi spune, cu mândrie, că au fost răsplătiţi cu un fel de titlu onorific - "Athleta Christi"... Mi-ar plăcea să-l pot întreba pe Ştefan cel Mare, de exemplu, dacă asta i-a oblojit rănile şi când spun răni, mă refer la cele sufleteşti. Nu pot să nu-mi amintesc de strategiile istorice ale poporului din care fac parte: cu căţel, cu purcel, femeile, copiii şi bătrânii se refugiau în adâncurile codrilor care-mpodobeau falnic munţii noştri (O, tempora! La codri mă refer, normal.), în timp ce apa fântânilor era otrăvită şi ogoarele erau pârjolite... Perfect adevărat! Dar, dragii mei, domnitorii erau maeştri în tactica hărţuirii oştirilor inamice, oricare au fost acestea. Acum n-avem codri, avem patru pereţi, dar mai tragic e că n-avem nici experţi în tactica sus-amintită...
L-am detestat ani buni pe Băsescu, dar i-am apreciat meritul de-a fi spus, chiar dacă brutal, adevărul acum un deceniu, cu riscul politic asumat: distrugerea relaţiei cu poporul său.
