"Am ieşit din mine ca să păşesc mai departe..."*MiRcEa ELiAdE(1907-1986)

luni, aprilie 11, 2016

"[...] nimic nu se pierde, totul se transformă."

spunea, cândva, Lavoisier... După ani, constat că principiul mi se aplică şi mie însămi: chimista s-a transformat într-o dăscăliţă... Mereu perfectibilă, căci nimic nu mă îngrozeşte mai tare decât plafonarea profesională. Când făceam poza asta, abia-ncepusem să cunosc dura realitate a vieţii de tânără ingineră. Ţin minte că era-ntr-un octombrie şi tocmai dădusem un examen la locul de muncă. Numai eu, căci eram singura care avea 10 pe diplomă şi mai eram şi blondă, şi înaltă, şi... M-au examinat bărbaţii, căci doar ei erau la conducere acolo. Femeile s-au mulţumit doar să strâmbe din nas, lol. 
Eram pentru prima oară cvasi-independentă, căci ai mei tot mă vizitau o dată la două săptămâni, burduşiţi cu mâncare, pe care oricum n-o mâncam, şi-şi făcuseră vreo două prietene de vârsta lor, deci...  Dar puteam fuma la liber şi asta chiar era ceva! Şi făceam curat, şi... cam atât. În perioada aia am învăţat să fac cafea la ibric! Era musai, căci zilnic mă vizitau alţii ca mine, cazaţi în căminul de nefamilişti: doi medici şi colegele mele inginere. Şi-am mai învăţat să dau în cărţi ("Ce a fost, ce va fi, drum de seară, drum de zi, cine te iubeşte, cine te doreşte, ce-ţi dă Dumnezeu" şi încă o chestie pe care am uitat-o.) Tot atunci am învăţat că într-o lume a bărbaţilor ai de-ales: ori să cedezi şi să duci o viaţă uşoară, ori să fii o leoaică în arena plină de lei, dar fără a-ţi pierde feminitatea (îmi repugnă total ideea de "femeie  bărbat"). Fireşte, ultima variantă a exclus orice perspectivă de avansare. Am mai învăţat să lucrez cu oamenii mari, să le vorbesc limbajul, să mă impun, dar nu cu brutalitate şi aroganţă. Să mănânc alături de ei, chiar dacă nu mult, dar s-o fac. Şi-acum mi-amintesc cu cât drag mă chemau: "Şefa, e gata mâncarea!", adică făceau cartofi în tavă, tăiaţi felii şi amestecaţi cu ceapă, cu slănină, cu cârnaţi. Mirosea bestial şi gustam de fiecare dată. Eu le duceam ce primeam de acasă, apoi m-au învăţat cum să fac cartofii ăia şi-am reuşit să-mi impresionez familia cu talentul dobândit. Mi-amintesc şi de buchetele de frezii, căci alea se găseau atunci cel mai repede, pe care le găseam pe biroul meu, în fiecare dimineaţă de 8 noiembrie şi de 13 februarie... Erau galbene, căci iubesc florile galbene (trandafirii galbeni în special). Mi-amintesc că odată, la o întrunire de-a noastră, se vorbea despre picioarele de broască făcute pane. Nu mâncasem aşa ceva până atunci, iar Gabi, dragul meu vechi prieten, a venit într-o seară cu un castron plin! Anul ăsta, vorbind la telefon de ziua mea, s-a bucurat că n-am uitat. N-am uitat nici de ghiocei şi nici de brânduşe. N-am uitat nici cum mă aproviziona cu ploşti cu apă de izvor, ca să am cu ce să-mi spăl părul, căci şi-atunci o făceam o dată la două zile. N-am uitat-o nici pe doamna D., o femeie extraordinară, care m-a învăţat o grămadă de lucruri. După ani şi ani, am reuşit să vorbim la telefon, tot de ziua mea. Ce surpriză! I-am recunoscut vocea, ca şi cum ne-am fi auzit ieri...
Poza asta e decupată, ca să nu spun crop-uită. Eram cu şorţul de bucătărie, în faţa "aparatului", dar în oală era doar apă, LOL.  
Dar ar fi multe, multe de spus! Între acei oameni simpli m-am simţit perfect. Interesant e că şi-acum, după atîţia ani, îşi amintesc de mine. Asta o ştiu din surse sigure.

 P.S. Îmi place să cred că Timpul n-a fost foarte dur cu mine...