Nu pot decât să plâng...La fel de sfâşietor ca exact acum şase luni, când l-am găsit pe Helmuth mort în căsuţa lui...Kasimir se-ncăpăţânează iar să nu mănânce nimic, deşi nu mai are probleme cu dinţii...Nu mă pot plânge. Doi profesori universitari, medici veterinari, s-au ocupat de el, în urmă cu opt zile. M-au asigurat că nu are alte probleme, dar tot ei au recunoscut că în şcoala românească încă se studiază prea puţin despre fiinţele acestea atât de drăgălaşe- purceluşii de Guineea, şi doar pentru că au apărut nu de multă vreme la noi. M-au consolat spunându-mi că media lor de viaţă e de trei ani...Da...Kasi se apropie de vârsta asta şi totuşi îmi pare atât de nedrept! Doamne! Când au trecut aceşti ani? Parcă mai ieri îl aduceam, era mic de tot şi pofticios nevoie mare! Ar fi fost în stare să mănânce orice, oricât, oricând...Ajunsese obez, chiar, dar nu am avut inimă să-l pun la dietă.
Şi-acum mă uit la el...A slăbit...Doarme mult, aproape tot timpul...Eu dorm puţin, cu teama că s-ar putea să nu-l mai găsesc viu dimineaţa...Mi s-a spus că nu poate fi ajutat, că o operaţie, dacă s-ar încumeta cineva s-o facă, i-ar putea fi fatală, din cauza vârstei...Mi s-a spus că trebuie să mă consolez...
Cred c-a fost trecut de ora unu când am ieşit să-i culeg câteva firicele de iarbă...A mâncat puţin, parcă cu poftă, sau poate că doar mi s-a părut, dornică să-l văd vioi ca până nu demult...
E un sufleţel mic, care mi-a adus multă bucurie, la fel ca şi Helmuth...E un sufleţel mic care mi-a schimbat viaţa...
