M-a consolat...Ştie prea bine câtă grijă am avut de micuţii mei prieteni. Încă n-a uitat cât de mult am suferit acum şase luni, când Helmuth a murit. Ştie că n-am să-mi pot opri şuvoiul lacrimilor nici acum. Ştie că nimeni, aici, nu mi-ar fi putut ajuta purceluşul.
La ceasul în care scriu, destăinuindu-mă, Kasimir zace, cu inimioara încă bătând, lângă mine, pe perna care mai păstrează mirosul celui care l-a iubit enorm. Interesant e că s-a liniştit în momentul în care l-am aşezat pe pernă. Eu nu mai pot face altceva decât să-i mângâi blăniţa, care nu mai are strălucirea de altădată, să-l privesc lăcrimând şi să mă rog ca Dumnezeu să-i curme suferinţa...
Nu ştiu de ce s-a întâmplat aşa. După vizita la medic, a mâncat destul de bine şi părea că îşi va redobândi voioşia cu care ne obişnuise. Din păcate, starea lui s-a agravat accelerat, mai apoi.
Celor care n-au avut vreodată grijă de-un animăluţ se prea poate ca tot ceea ce descriu eu acum, să li se pară un infantilism teribil...Poate că şi eu gândeam aşa, auzind poveştile altor iubitori de animale. Ce poate? Aşa gândeam...Asta până-n ziua-n care nu mi-am dorit drept cadou nici brăţări, nici inele, nici haine sau parfumuri scumpe, ci doar doi ochişori rotunzi şi negri ai unui sufleţel speriat. Şi din acea clipă, copilul din mine s-a făcut brusc mare, şi zău că n-am să regret niciodată asta!
Acum, însă, dezmierd cu privirea ghemotocul de blăniţă cuibărit pe pernă...Va urma o altă noapte albă, căci tare mi-e că pentru mine şi pentru Kasi, nu va mai exista un mâine...Sau, poate?
