O nouă zi cu groaza de a deschide televizorul şi orice platformă socială. Nu are sens să spun motivul. Dar mă trezesc, ca de obicei, cu gândul că am avut un coşmar.
Păstrez, ca de obicei, legătura cu grupul de mămici. Sunt speriate. Eu însămi sunt speriată. Nimeni nu m-a pregătit ca să fiu un robot.
Mă simt ca-n Matrix, doar că nu sunt Keanu (mă rog, Neo). Asist, punctual, la un scenariu de război. Sunt parte din el. Una mică, dar sunt şi sunt fără voia mea. Nu mi-era oarecum străin, am învăţat despre războiul viitorului, aşa îi spuneau atunci, dar chiar şi aşa. Zona mea e aproape pustie. Mi-e dor de gălăgia copiilor din curtea şcolii lângă care stau. Mi-e şi mai dor de copiii mei. Mi-e cumplit de dor de normalitate. Oare va mai fi după? Vom intra într-o criză economică mai puternică decât cea din 1929. O spun analiştii economici. O spune instinctul meu.
Azi, una din colegele mele a devenit bunică. O speranţă. Am vorbit cu trei dintre cei dragi mie. Fără speranţă. Cu maximă luciditate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu