31 martie - N♥️I♥️C♥️H♥️I♥️T♥️A

Asta am făcut eu, cu aplicaţia Word Art Genreator de pe telefon.

Este ultima strofă a unei poezii create de Nichita, dar și senzaționala lui viziune asupra sentimentelor.

"O, primăvara flăcări roşii-nalţă.

Pe rugul lor mi-e sufletul întins

până miresmele îmi dau un pumn în faţă,

şi mă trezesc, şi-nving şi sunt învins." ( Cântec de primăvară )

Jurnal de război (6)

În mod previzibil deja, în ciuda suspansului, s-a trecut la următoarea etapă a scenariului de război. Dacă până ultima oară primeam pe unul din grupurile de Whatsapp textul ordonanţei, acum persoana în cauză nu s-a mai agitat.  Rând pe rând, unele ţări îşi regăsesc optimismul, dacă pot spune aşa. Mă refer la Italia şi la Spania, care au anunţat deja stagnarea numărului de infectaţi. Suedia a adoptat o altă strategie. În fond, cât te poţi ascunde de pericol? Există riscul să te trezeşti că pericolul a trecut demult şi tu tot pitulat stai. În fine. Televiziunile noastre par a se întrece în prezentările în stil otevist. Normal că mai simt teamă, dar sincer spun că începe să se dilueze senzaţia. Nu ştiu de ce. Poate că e o altă reacţie de autoapărare psihică, Dumnezeu ştie. 

Tripleta cu care ne-am obişnuit (VAS) e aiurea. Cel mai aiurea e V, în geaca lui de piele (la mare concurenţă cu întâiul îngecat al ţării). Nimic concret, dar cu bonusul unui speech ce se doreşte a fi mobilizator. Numai că nu le are. Ca să fii mobilizator şi încurajator pentru alţii, trebuie ca tu însuţi să crezi în ceea ce spui. Altfel, efectul este contrar.

Radu Banciu are dreptate. Cred că se numără printre puţinii oameni publici care au curajul de a ieşi din front. 
Antena 3 nu ratează prilejul de-a cita din înţelepciunile mentorului său, domnul profesor. No comment.

Suceava e încartiruită la propriu. Nu a mai fost sub asediu din secolul al XVII-lea.
Tardiv, însă. Toate măsurile au fost luate aiurea atunci când trebuiau a fi bine gândite şi ferm aplicate. Mă refer la revenirea în ţară a celor plecaţi.Trebuiau monitorizaţi şi băgaţi în carantină. Şi ei se cuvenea să fie responsabili, normal.

Nu ştiu câtă vreme vom mai putea fi ţinuţi noi înşine încartiruiţi în propriile noastre case. Chiar nu ştiu. Eu, fiind mai degrabă o solitară, suport relativ bine situaţia. Dar nu bag mâna în foc pentru ceilalţi. Vom vedea.
Până mâine, Dumnezeu să apere România! Nu ştiu cât de boala asta şi cât de slăbiciunile capilor ei.

Jurnal de război (5)

Am înţeles că s-a citit mult, în ultima vreme, "Ciuma" lui Camus... Ar trebui citit şi "Jurnal din Anul Ciumei", cartea scrisă de Defoe. Dar cea mai interesantă lectură mi se pare "Jocul de-a măcelul", de Eugen Ionescu. Nu am citit primele două scrieri, iar pe a treia o ştiu doar dintr-o dramatizare. De ce aş fi făcut-o, când lumea în care am trăit era atât de colorată, la figurat vorbind? N-avea sens să mi-o tulbur. Da, m-am uitat la filmele apocaliptice hollywoodiene, dar un film îl uiţi repede; o carte te îndeamnă la meditaţie.

Cum descria Ionescu comportamentul politicienilor din Oraşul lovit de virusul misterios în confruntarea vieţii lor? Absolut genial! "Suntem cu toţii nişte idioţi; din păcate, suntem conduşi de nişte imbecili." Să fi fost Ionescu al nostru un vizionar, aidoma lui Eminescu? Scrierile ambilor au valabilitate şi acum şi, cu certitudine, valabilitatea asta va mai dura. Evit să spun că va fi pentru eternitate, căci încă mai trag nădejdea că vom avea odată şi odată un păstor compatibil cu noi.

Oricine poate constata lesne faliile apărute deja în şi aşa fragila societate românească. Apărute sau reapărute,  căci nu pot uita 2010- 2011. Reapărute sunt cele care vizează categoriile bugetare, aparent protejate în faţa "şomajului tehnic" (şomajului, ce mai tura-vura!) care a lovit angajaţii din sectorul privat. Apărută este falia între categoriile de vârstă. Protecţia se transformă încetişor în blam public căci, nu-i aşa, mereu mass-media prezintă o puzderie de "bătrânei indisciplinaţi", omiţând faptul că cei mai mulţi dintre aceştia nu au niciun sprijin pe lumea asta în lupta cu viaţa în general. Să nu mai vorbim de o realitate: "bătrâneii" atât de blamaţi acum nu sunt deprinşi cu viaţa virtuală, spre deosebire de cei tineri. Pentru aceştia, că socializează de acasă sau din cine ştie ce cluburi sau mall-uri, e aproape totuna. Ooofff... Situaţiile limită au rolul lor: acela de-a scoate la suprafaţă adevăratele caractere. Iar rănile astea cred că se vor vindeca tare, tare greu.

În altă ordine de idei, Băsescu a început să vorbească şi el despre echipamentul de protecţie folosit de armată în cazul unui război chimic. Poate fi refolosit? Uite, asta aş fi curioasă şi eu. Nu ştiu ca armata noastră actuală (ah, cum sună asta!) să mai fi făcut instrucţie specifică, aşa cum se făcea odinioară. Se prea poate ca acele echipamente să zacă undeva prin magazii, dacă n-or fi fost casate între timp. 

Altceva? Nu ştiu... Am senzaţia că nu ni s-a spus decât foarte puţin din ceea ce se întâmplă. Şi da, mi-ar plăcea să văd un comandant suprem al armatei real, nu unul care se consideră, mai degrabă, un Tom Cruise din Top Gun. Acum un secol, Regele Ferdinand nu a tras nici cu tunul, nici cu arma şi nici n-a înfipt baioneta în pieptul vreunui inamic. Dar a fost pe front! A fost pe front, alături de soldaţi, în timp ce Regina Maria s-a dedicat trup şi suflet îngrijirii răniţilor. Sunt dovezi nenumărate în acest sens. Trecuse vremea lui Mircea, Ştefan, Vlad, Mihai- conducători cu arma în mână în fruntea oştilor. Dar regii noştri au fost lângă poporul lor, nu s-au ascuns la Peleş sau la Iaşi.

Asta vreau. Suntem în plin război, chiar dacă unul cu un virus blestemat (război biologic). Cuiva i s-a arătat, doar, pisica, dar mă abţin de la a comenta acest aspect. Noi suntem victime colaterale. Poporul ăsta a avut mereu nevoie de un braţ puternic dublat de o inimă caldă şi plină de credinţă. Mă simt a nimănui sau doar a lui Dumnezeu. Geci de piele am şi eu... Te iert că nu mă reprezinţi în picioare în faţa mai-marilor europeni. Te iert, pentru că nu eşti primul. Dar n-o să te iert niciodată dacă nu vei fi lângă noi, aşa cum se cuvine. Mai ai timp, dar nu prea mult... Nu am nevoie de vorbe citite sau, uneori rostite, dar fără nici cea mai mică urmă de empatie. 
P.S. Citisem încă de ieri vestea despre tragicul sfârşit al unui ministru dintr-un land al Germaniei. Motivul m-a înfiorat. 

Jurnal de război (4)

Aseară mă gândeam la terapia prin scris pomenită de pesimistul Cioran... Mă gândeam şi la katharsis-ul lui Aristotel. Toţi scriem mult în ultima vreme, sau cel puţin aşa observ pe reţelele de socializare. Au dispărut aproape în totalitate postările cu pisicuţe şi citatele din gândirea celor care deveniseră un fel de "guru" naţionali. 

Mă rog lui Dumnezeu să ieşim sănătoşi la cap după toate astea. Categoric nu vom mai fi la fel şi nu mă refer acum la schimbările economice. Acestea se vor aşeza într-un fel sau altul. Mă tem mai mult de stările noastre psihice şi sufleteşti. 

Viaţa nu va mai fi la fel şi iarăşi mă simt ca-ntr-unul din scenariile atât de multor filme hollywoodiene ale ultimilor ani. Toate prezentau ceva ce mă îngrozea: panică, izolare, suspiciune, o viaţă dusă aproape exclusiv virtual, oameni depersonalizaţi, oameni incapabili să mai simtă ceva, nişte zombi la cheremul unor personaje diabolice... Apoi durere, isterie, revolte pe-o Terră pustiită... Mă mir că ni se lasă accesul liber la internet. Dar am promis că nu voi mai scrie nimic filtrat prin minte. Nu vreau să dau frâu liber niciunei teorii conspiraţioniste cu care am intrat în contact informativ. 
Vreau şi mă rog să-mi întăresc credinţa. 
Ca româncă, mă simt trădată, exact ca-n 2009... Sunt ţări care "mişcă-n frontul european"- în traducere liberă, au personalitate, luptă pentru popoarele lor. Noi, ca de obicei, strălucim prin muţenia reprezentantului nostru. Sunt ţări în care economia merge înainte, în timp ce noi am oprit aproape totul, rezumându-ne la a rămâne doar o piaţă de desfacere.  Puţini au fost de-a lungul istoriei care şi-au permis să se ia de piept cu stăpânii. Cei mai mulţi au preferat obedienţa, sperând că astfel vor primi şi recunoştinţă. Dar şi aşa am fost călcaţi în picioare.
Este un subiect delicat.

Jurnal de război (3)

O nouă zi. Aseară am dat peste un documentar din 2015 în care se vorbea despre experimentele din laboratoarele... nu spun ale cui. Dar Răul a scăpat demult din laboratoare... Am primit pe Whatsapp un îndemn religios apocaliptic. Am constatat că singura cruce din casă e crucea pe care o purtam, până acum vreun an, la cercelul stâng. Nu o pot atârna deasupra ușii de la intrare. Am icoane în casă, dar nu am cruci. Am, însă, credință.

În rest, viața, așa cum e, merge înainte. Nu vreau să mă plâng. E plină lumea de jale. E plină lumea de spaimă. E absolut firească întoarcerea la credință. Eu însămi mă rog mai mult decât înainte. Vreau să țin minte toate astea. Avem tendința de-a uita.

Nu vreau să mai fiu nici inteligentă, indiferent  de informaţiile pe care le am, ştiinţific vorbind, şi nici de cele pe care le voi dobândi pe parcurs. Sunt om. Voi filtra doar prin suflet, nu prin minte. Ce frumos spunea Lucian Blaga! "Să nu striveşti corola de minuni a lumii, să nu ucizi cu mintea tainele ce se ascund în ea"... Am comentat de multe ori acest poem al luminii, dar acum are mai mult sens ca niciodată.
Preţurile au explodat. Au spus-o mulţi deja, dar azi am constatat-o şi eu. Cel mai la îndemână mi-a fost să compar preţul ţigărilor pe care le fumez. De la 18,5 la 20 e ceva într-o singură săptămână. 
Deocamdată, oamenii consumă din rezerve. Cei care le au, desigur. Dar ce va urma va fi dureros. Se joacă la greu zilele astea... Raportul de forţe va suferi modificări esenţiale, dar am zis că nu mai spun nimic filtrat prin inteligenţă.