Un gând la începutul unei tăceri

 Sunt dascăl. Sunt unul dintre cei intrați în sistem din și cu dragoste, nu pentru bani. Mereu au fost puțini, dar atât de mult iubesc ceea ce fac, încât nu mi-a păsat. Am făcut toate grevele generale și câteva din cele de avertisment. Am început-o și pe asta de acum, dar cu mai multă înțelepciune. Viața m-a învățat că nimic nu e întâmplător. Că întotdeauna  există ceva politic în spate.
Nu neg că mi-aș dori un salariu mai mare. Pentru cel de acum și pentru toate recuperările, îi mulțumesc lui Ponta, deși nu l-am votat. Dar mai fericită aș fi dacă ar exista meritocrație în sistem. Tata, Dumnezeu să-l odihnească în pace, mereu îmi spunea:"De ce te zbați atât? Ai același salariu ca și colegul tău X care își lasă mai mult pe-afară elevii!" Da, avea dreptate. Colegul X avea, însă, același grad didactic ca și mine.
Aș fi mai fericită dacă n-ar trebui să îmi plătesc singură cursurile necesare pentru cele 90 de credite în fiecare cincinal. Aș fi mai fericită dacă nu ar trebui să fac hârtii peste hârtii. Aș fi mai fericită dacă punerea copilului în centrul educației nu ar însemna și un părinte plin de indicații prețioase, iar în unele (tot mai multe) cazuri, chiar obraznic și agresiv. Aș fi mai fericită dacă aș fi lăsată să-mi fac treaba. Cu programe axate pe esențial, cu manuale pe înțelesul copiilor, așa cum erau odinioară, manuale care să-mi fie cu-adevărat suport în actul educațional. Aș mai fericită.