Nunca olvidare: 7 /05/ 1986. * Quo vadis, STEAUA 2016 ?

Sentimental vorbind, mă aflu într-un fel de countdown... Încerc să aştept ziua de 7 mai răscolind printre amintiri. Prima care-mi vine-n minte este emoţia uriaşă care-mi dădea o stare de agitaţie interioară, crescândă pe măsură ce zilele treceau. Făceam, împreună cu tata şi cu prietenii noştri, tot felul de calcule: cine va juca, cine ar trebui să joace, cum putem anihila adversarii... Dacă va juca sau nu Puiu Iordănescu, cum se zvonea, dacă Gabi şi Marius vor confirma forma excelentă în care se aflau...

----------------
Este cumplit de trist să constaţi că, deşi e un an aniversar, jucătorii de azi nu au făcut nimic pentru a onora victoria celor din 1986. Nici Cupă, deşi tata zice că încă mai sunt şanse, nici Campionat, şi tare-mi vine-acum să "recit un psalm", nu de alta, dar în situaţii de genul ăsta, metaforele nu-şi au rostul. Nu credeam că Reghe ar putea face minuni într-un timp aşa de scurt, dar tare am sperat... După '89, aş fi vrut să nu mai trăim, noi, steliştii, din amintiri, dar măcar le avem, nu? Singurul care s-a apropiat cât de cât a fost Cosmin Olăroiu, favoritul meu.
Ajung la vorbele unui bun amic: "Amintirile mă chiunuiesc"... 
 ---------------
Şi-acum va trebui să-i suportăm apariţiile televizate pline de glorie  ale lui Marius Şumudică... Ah! Câtă umilinţă!

"Să facem lumină!"

Am văzut - de fapt încă mai urmăresc- o nouă ediţie dintr-una din emisiunile pe care le urmăresc cu plăcere ("Asta-i România"- Kanal D). M-au emoţionat până la lacrimi poveştile câtorva dintre multele familii care trăiesc în cătunele îndepărtate ale României. Am văzut copii frumoşi, a căror singură dorinţă era nu vreo jucărie de ultimul răcnet, nici dulciurile, nici hainele, ci ceva mult mai profund: LUMINA în casele lor. Iar acea LUMINĂ a venit, în urma eforturilor postului de televiziune amintit.
Mi-am amintit nişte poveşti citite demult de tot, cred că prin cărţile tatălui meu, în care se vorbea despre procesul amplu de electrificare a României. În minte-mi răsună o sintagmă: "pajura de foc", dar din păcate nu mai ştiu dacă-i aparţine lui Eusebiu Camilar sau altcuiva. Dar are vreo importanţă? Acel plan n-a fost dus până la sfârşit... 
Nu am intenţia de-a mă lansa în vreo comparaţie. Sunt prea multe Românii şi e prea dureros...

"Eu sunt un strop de suflet" aşteptându-l pe Florar...

Această fotografie a venit ca un răspuns la un gând de-al meu...Pentru mine, luna mai înseamnă şi Lucian Blaga, unul din pilonii Panteonului Culturii Române ... Azi, primul gând legat de el a fost un vers...un vers cel puţin la fel de-ncărcat de semnificaţii ca şi celebrul "eu nu strivesc corola de minuni a lumii". Iată-l:"DAŢI-MI UN TRUP, VOI MUNŢILOR..." şi munţii i-au dat. Căci făr-un trup, simţirea lui nu putea deveni vers...

"Cele mai minunate cuvinte, ce-au fost rostite cândva pe pământ, sunt: Împărăţia lui Dumnezeu nu vine ca înfăţişare externă. Nici nu poţi zice că este aici sau dincolo, - căci iată împărăţia lui Dumnezeu este în voi înşivă. Orice reformă radicală religioasă trebuie să purceadă din cuvintele acestea. Să nu pornească oare şi la noi-tot de-aici?" ("Pietre pentru templul meu")
---------------------
Ştefan Augustin Doinaş se-ntreba dacă Marea Cultură Română se va dovedi neputincioasă în faţa sub-culturii, temându-se, oarecum, ca destinul  acesteia să nu fie legat de cel al democraţiei române. Cu tristeţe spun că eu însămi am această temere, dar şi speranţa că va putea rezista, şi nu neapărat la limita supravieţuirii, în faţa tuturor acestor politici post-decembriste distructive. 

Mno...

Cu siguranţă e singurul Ministru al Educaţiei care a făcut acest gest faţă de noi. 

Ceva minunat !

Revăzând, aseară, fotografiile pe care le am în computer, am dat şi peste aceasta. De fapt, e o scanare şi oricum nu-mi este mie adresată, dar am atins-o de-atâtea ori cu degetele, încercând aşa să mă încarc cu ceva din energia fantastică a acelui om scund şi firav, dar atât de mare prin simţirea lui românească! Ar fi trebuit să-l cunosc, în sfârşit, undeva în februarie 2009, la Iaşi, dar nu mi-a fost dat. Mi-ar fi plăcut să-i spun: "Românule Grigore Vieru, cuvintele tale au avut forţa de-a opri tancurile r... ! " Fireşte, metaforic vorbind. Mărturisesc că multe zile, în aşteptarea a ceea ce Soarta n-a vrut să se întâmple (Grigore Vieru a trecut în Panteonul Limbii Române în 18 ianuarie) am visat cu ochii deschişi că vom vorbi despre Domnu' Eminescu cu vorbele şi cu simţirea noastră, despre Nichita, despre Blaga...
Dar când e un poet Mare? Când vorbele-i, deşi meşteşugite, nu sunt înţelese decât de puţine minţi sau când, dimpotrivă, versul i-a devenit viers pe buzele locuitorului din cel mai îndepărtat colţ al ţării ? Mă rog, disputa asta am avut-o de multe ori, la o ţigară, cu un om important în viaţa mea mult timp. Nu ştiu nici până azi dacă m-a înţeles.