Zilele trecute, în Lidl. O voce masculină, venită din spatele meu: "Sărut-mâna, doamna H. !" Mă întorc, intrigată de apelativul folosit... Figura nu-mi spune nimic. Mă simt vinovată. Prostul obicei de-a nu purta decât foarte rar ochelarii, dar şi aiureala mea proverbială, m-au pus mai întotdeauna în situaţia de-a nu reţine feţele oamenilor cu care intru în contact sporadic. Zâmbesc, măcar aşa pot salva aparenţele... "Nu mă mai cunoaşteţi, văd." Înainte să scot un "Nu" oftat, adaugă: "Sunt soţul C..., fosta dumneavoastră colegă." Mă fac mai roşie decât haina de pe mine. Da, cu C... am fost colegă de facultate. Dar cu soţul ei mă întâlnisem o singură dată, la o sindrofie de 8 Martie ţinută la Liceul N.L., cred că prin 2002 - 2003. "Doamne, F... (brusc mi-am amintit numele lui, dată fiind asocierea cu o marcă de ulei), dar au trecut atâţia ani! TU CUM MĂ MAI ŢII MINTE???" "Nu v-aţi schimbat deloc." Mi-am zis: "Ce compliment reuşit !"
În fine... Colega mea, Emilia, m-a lămurit a doua zi, după ce i-am povestit întâmplarea. "Miha, e greu ca cineva să nu te ţină minte. Eşti înaltă, cu prestanţă şi mai eşti şi blondă cu părul lung." Aşa o fi... Mi-au mai spus-o şi alţii.Fireşte, în timpul primei studenţii, nu mi-am permis luxul de-a chiuli... Mă "vedeam"... În a doua, a fost mai lejer, căci prezenţa nu mai era obligatorie... LOL
