Motto: „Să nu-i
educăm pe copii pentru lumea de azi.
Această lume nu va mai exista
când ei vor fi
mari. Şi nimic nu ne permite să
ştim cum va
fi lumea lor. Atunci să-i învăţăm să se adapteze.”
(Maria Montessori[1])
Copiii sunt și viitorul României, ca al oricărei
nații. Lumea de mâine poate exista sau nu în funcție de cum ne creștem și
educăm urmașii: poate fi o lume a progresului, a păcii și înțelegerii, sau poate
fi doar o lume plină de conflicte, de ură și distrugeri.
Prezentul în care trăim nu este deloc pașnic, însă grija
pentru educație și pentru copii poate reprezenta o soluție, o speranță si un
prilej de armonie la nivel național și internațional. Devine tot mai necesară
identificarea de soluții pentru ca toți copiii să aibă acces la educație și să
participe la viața socială, să se integreze în societate și să fie cât mai
adaptați. Acesta este nu doar un drept al tuturor copiilor, ci și o obligație a
tuturor adulților.
Lumea de azi se află într-o permanentă schimbare, iar
soluțiile pentru nenumăratele sale probleme trebuie să fie rapide și complexe.
Tinerii trebuie educați să accepte și să înțeleagă aceste schimbări, dar și să
le domine, ținându-le sub control. Vechii greci, exponenți ai civilizației și
culturii europene, ținteau spre tânărul armonios fizic, sufletește și
educațional, capabil să genereze schimbarea în bine a societății. Peste
milenii, sistemele educaționale nu vor mai avea de ales: vor trebui să găsească
soluții pentru educarea unui tânăr capabil să stăpânească această schimbare
fără, însă, a se neglija armonia sa sufletească, respectul și dragostea pentru
adevăr și valoare.
Se impune o permanentă reînnoire,
completare și adaptare a sistemului de educație și a învățământului, o perpetuă
inovație și creație în demersul didactic, căci "Adevăratul dascăl este caracterizat prin
aceea că mintea sa se mişcă în armonie cu minţile elevilor săi, trăind împreună
dificultăţile şi victoriile intelectuale deopotrivă."(J.
Dewey[2]).
De altfel, iată ce spunea acest mare pedagog
american acum mai bine de un secol (1900) despre educația tinerilor:
1. Materiile trebuie să fie
concordante cu interesele copilului și centrate pe elevi nu pe teme;
2. Atmosfera școlii trebuie să fie
democratică;
3. Sarcinile trebuie să fie relatate
copilului, sprijinite pe experiența sa și oferite atunci când el este gata
pentru ele;
4. Învățarea devine reală când se
problematizează pentru copil materialul;
5. Experiența școlară să se convertească
nu doar în performanțe academice, ci să impregneze tânărului un spirit de
investigație și să-l pregătească totodată pentru participarea activă la locul
său în comunitate.
Sună nou? Aș zice că deloc… Aș zice, mai degrabă, că
ne-am întors, în drumul nostru de căutare a idealului educațional, la origini,
dar nu la cele ale începutului de veac XXI, ci la cele ale vechilor greci,
încercând să armonizăm deziderate vechi de când civilizația cu noua eră a
tehnologiei și-a informației…
Cum văd eu școala românească în viitor? Dacă în
celălalt referat, ”Școala viitorului”, abordam desfășurarea demersului
educațional dintr-o perspectivă modernă, în pas cu noile descoperiri
tehnologice și informaționale, acum am să fiu sinceră față de mine însămi, în
primul rând, spunând că încerc să văd școala românească cu speranță… Nu mă
refer la pregătirea cadrelor didactice, ci la dezinteresul și /sau delăsarea care-au
devenit aproape o politică națională în ultimii ani, vis-à-vis de realele
priorități ale sistemului românesc de educație: școli moderne, nu școli cu
pereți din chirpici, luminate cu opaițurile bunicilor și încălzite cu sobe
improvizate… Grupuri sanitare igienice, nu toalete în haznalele cărora să-și
găsească sfârșitul trupuri plăpânde de mici învățăcei… Clase cu normative care
să țină seama cu adevărat de interesul elevului și nu de viziunile ”reformiste”
ale unui ministru sau ale altuia, sau de politici de austeritate inventate de
politruci… Părinți responsabili și interesați de soarta copiilor lor, nu
părinți agresivi verbal și chiar fizic, în încercarea de-a-și masca astfel
propriile eșecuri în educarea celor cărora le-au dat viață… O mass-media nu cu
un fals rol moralizator, ci ca sprijin real întru cultivarea respectului față
de școală și față de dascăli. O societate în care să fie promovată meritocrația
și nu falsele valori… Sunt doar câteva din tarele parcă perpetue ale sistemului
educațional românesc și ale societății românești în general, și nimic viabil nu
se va putea clădi până când aceste probleme reale nu vor fi rezolvate.
Iată câteva
direcții în care cred că trebuie să se acționeze fără amânare și pe care am să
le enumăr în ordinea descrescătoare a priorității acestora:
o
Promovarea
securității, a sănătăţii şi a stării de bine a elevului în cadrul școlii.
Fără doar și poate, violența care a găsit chiar în școală o ușă deschisă,
trebuie stopată până nu e prea târziu, printr-o politică la nivel național și
prin conlucrarea tuturor factorilor responsabili în acest sens: familia, școala,
poliția comunitară, comunitatea socială și religioasă, mass-media.
o
Mai mult ca oricând trebuie să se pună accentul
pe o educaţie de calitate făcută cu
dascăli de calitate, în școli măcar decente din punct de vedere al bazei
materiale, o educație care să fie axată pe valori în care elevii să creadă, în
care să se regăsească, îndeplinind două condiţii esenţiale în opinia lor:
şcoala viitorului trebuie să le placă, dar să fie şi eficientă.
o
Întrucât trăim în plină eră a tehnologiei, a
vitezei de comunicare și a internetului, o altă prioritate o reprezintă informatizarea, utilizarea softurilor
educaționale în procesul instructiv- educativ. Se impune, așadar, o investiție
costisitoare în infrastructura școlară, dat fiind că încă mai există în România
localități neracordate la electricitate…
o
Școala este datoare să descopere, să cultive și promoveze
creativitatea ca factor
indispensabil în dezvoltarea competențelor personale, antreprenoriale și
sociale, prin învățarea pe tot parcursul vieții. Elevul trebuie să fie
încurajat să gândească independent, să îşi asume riscuri şi responsabilităţi în
demersul său spre formarea intelectuală.
o
De asemenea, într-o şcoală a viitorului, ar
trebui respectat dreptul tuturor copiilor la învăţătură, indiferent de starea
lor fizică, intelectuală, emoţională sau de diferenţele de origine etnică,
religioasă, culturală. Principiul discriminării trebuie eliminat, precum şi cel
al izolării copiilor cu nevoi speciale. În România însă, principiul incluziv este încă timid. Experienţa ţărilor europene
demonstrează cu rezultate concrete că acest lucru este realizabil. Totuși,
educația incluzivă nu trebuie să excludă grija noastră pentru educarea elevilor
supra-dotați.
o
Înființarea unei rețele de ”școli de excelență”, cu o bază materială impecabilă și cu
profesori de înaltă ținută morală și profesională, capabili să ofere o educație
corespunzătoare unor tineri elevi atent selectați din cadrul învățământului de
masă, încă din primii ani de școlaritate. România are nevoie de o populație cât
mai educată, dar are, mai ales, nevoie de vârfuri capabile să acționeze în
diverse poziții ”cheie” din spectrul guvernamental, economic, științific, etc.,
spre beneficiul întregului popor.
o
O altă iniţiativă a şcolii românești în viitor
ar trebui să urmărească nu numai creşterea performanţei şcolare, ci şi educaţia elevilor pe relaţii de colaborare şi
pe îmbunătăţirea mediului de învăţare şi de predare. Pentru atingerea acestui
obiectiv, copiii şi tinerii trebuie să fie implicaţi activ, integrând ceea ce
li se predă cu propria lor experienţă de viaţă. Ne-am obișnuit, mai ales în
ultimii ani, să-i învățăm pe elevi de toate și nimic, în fond, care să le
slujească cu adevărat în viață…
Fără o politică națională coerentă și
precisă, în care educația să reprezinte o prioritate de grad ”zero”, multitudinea
de idei și sugestii emise de dascălii acestei nații, majoritatea pertinente și bazate pe
experiență proprie îndelungată, nu vor
reprezenta decât o risipă inutilă de inteligență …
[1] Maria
Montessori
(1870— 1952) a fost medic și pedagog italian, care a creat o metodă specială de
educare a copiilor foarte tineri, Metoda Montessori, înființând peste tot în
lume școli care aplicau metoda sa (Școli Montessori).
[2] John Dewey (1859 - 1952) a fost un filozof, psiholog și pedagog
american. Aparține grupului de psihologie funcționalistă care a activat la
Școala de la Chicago. Poziția sa se detașează ca instrumentalistă. A avut
preocupări speciale pentru problemele educației copilului.
