Educaţia în Grecia antică. Modelul spartan (Leonidas) şi modelul atenian (Pericle)

MOTTO:
*"Omul grec era „tipul de om cel mai înzestrat până acum.”
                            F. Nietzsche (1844 – 1900)
*„Dintre toate popoarele lumii, poporul grec a visat visul vieţii
cel mai frumos.”
                            J. W. Goethe (1749 – 1832)

   Grecia Antică nu este o simplă „întâmplare” în istoria civilizaţiei europene şi universale, ci un miracol. Omul grec a ştiut cum să dea glas umanităţii sale şi să-şi configureze, prin limbă şi prin gândire raportul cu divinul, cu natura, cu tot ceea ce este.
    Sofocle  spunea că „Oricât de multe minuni ar avea lumea, niciuna nu este mai minunată decât omul.” Iar acest om, grecul antic, a considerat ştiinţa ca mod de autocunoaştere, de cunoaştere a lumii şi a întregului Univers, lăsând urmaşilor valori inestimabile în cultură şi în civilizaţie. Nimic din toate-acestea, însă, n-ar fi fost posibile fără...educaţie.
    Fără a fi obligatorie prin lege, educaţia avea un rol foarte important în viaţa cotidiană a vechilor greci. Drept mărturie, peste veacuri, stau scenele pictate pe vasele din lut, încă din anii 500 î.Hr., găsite în urma săpăturilor arheologice.
    Încă de la începuturi, preocupările lor au vizat morala, politica, războiul şi arta, cu accent pe politic şi război. Grecii considerau că starea de normalitate în funcţionarea cetăţii era asigurată numai printr-o riguroasă educaţie a tinerei generaţii: „Această Cetate este ceea ce este din cauză că cetăţenii noştri sunt ceea ce sunt.” spunea Platon .
    În epoca lui Homer , cea de dinaintea constituirii polisurilor propriu-zise, educaţia îmbrăca forme tradiţionale, militare şi religioase.
    În epoca clasică, a polisurilor, educaţia varia foarte mult de la un stat la altul. Întrucât cele mai importante polisuri erau Sparta şi Atena, atât de diferite din punct de vedere organizatoric, politic şi moral, se poate vorbi despre două modele distincte de educaţie: modelul educaţional spartan şi modelul educaţional atenian.
    Astfel, în Sparta, unde rolul statului devenise covârşitor chiar, educaţia tineretului revenea Cetăţii, în spiritul cultivării valorilor războinice: ascetismul, disciplina, dezvoltarea forţei fizice.
    Băieţii aparţineau familiei până la vârsta de 7 ani, după care se aflau la dispoziţia Statului, până la 60 de ani.
    La 7 ani, copiii părăseau casa şi familia, fiind concentraţi în tabere militare, unde locuiau în barăci.

Timpul alocat educaţiei intelectuale era redus, asigurându-li-se doar cunoştinţe minime de citit şi scris, studierea spre cunoaştere a poeţilor naţionali şi a cântecelor orale, cu scopul desprinderii unei morale civice exigente.
    De-o importanţă majoră era, însă, pregătirea fizică şi morală a tinerilor spartani, sub îndrumarea unui perceptor. Această pregătire era riguroasă, constând în practicarea unor exerciţii fizice de-o duritate împinsă până la extrem, o disciplină severă şi privaţiuni fizice. De exemplu, pentru a-i face mai puternici, băieţii trebuiau să fure mâncare dacă erau flămânzi, însă erau crunt pedepsiţi (prin bătaie) dacă erau prinşi.
  „Un băiat a preferat chiar să-i fie scos ficatul decât să arate ce ascundea sub mantaua ponosită: o vulpe, pe care-o prinsese pe câmp, cu scopul de-a-şi potoli foamea care-l chinuia.” spune Plutarh.
    Aflăm în continuare că nu aveau niciodată voie să riposteze, chiar dacă erau insultaţi. Băieţii care respectau toate aceste reguli deveneau şefii colegilor lor. Cei care, însă, se dovedeau incapabili să facă faţă pregătirii la care erau supuşi, îşi pierdeau toate drepturile politice şi trebuiau să îndure tot restul vieţii oprobiul public.
   Printr-o astfel de „educaţie” erau descurajate orice fel de iniţiative personale, în favoarea spiritului de grup.
    Un cetăţean al Spartei era considerat a fi „moral” doar dacă dovedea o supunere oarbă şi necondiţionată faţă de superiori, prudenţă în relaţiile cu autorităţile, reprimarea şi a celei mai mici forme de manifestare a sentimentelor şi, bineînţeles, o atitudine plină de dispreţ faţă de critică şi libertinism.
  Conform legilor statului, privilegiul de „a gândi” aparţinea exclusiv „înţelepţilor cetăţii” şi aristocraţiei, restul cetăţenilor trebuind doar să le aprobe acestora opiniile şi să le ducă la îndeplinire, în stil militar, ordinele, iar exprimarea părerilor personale, atunci când totuşi „existau”, trebuia să fie sintetică şi la obiect (laconism ). Învăţătura înaltă era un panaceu exclusiv al celor bogaţi şi folosită ca instrument de exercitare a puterii şi a controlului asupra celorlalţi.
    Fetele spartane primeau şi ele, de la aceeaşi vârstă fragedă, o educaţie premilitară, în rând cu băieţii. Se considera că acestea, împreună cu femeile, trebuiau să fie capabile să-şi apere cetatea atunci când bărbaţii lor erau în campaniile militare. De asemenea, se considera că numai o femeie puternică şi sănătoasă poate naşte un copil sănătos şi viguros.
 „Dă fuga, străine, şi spune Spartei că noi am căzut aici,    supunându-ne legilor sale.. ”
                                LEONIDAS
    Iată cum descrie Plutarh  modul în care a fost educat eroul de la Termopile, Leonidas .
    Deşi de origine regală, Leonidas a fost crescut ca oricare dintre cetăţenii spartani. Declarat viguros la naştere, pentru a fi lăsat în viaţă , el a fost crescut cu severitate de doica sa: pentru a-i căli corpul şi pentru a-l obişnui să nu-i fie frig, aceasta nu îl înfăşa decât sumar; l-a învăţat să nu fie pretenţios, sensibil la mâncare, să nu se teamă de întuneric, de singurătate, să nu fie răsfăţat, să nu plângă sau să se vaite.
    La vârsta de 8 ani, Leonidas se află într-o baracă umilă dintr-un campus militar, alături de mulţi alţi copii spartani. Primeşte statutul de „pui de lup” . Ştiinţa lui de carte se limitează la strictul necesar, restul educaţiei sale constând în a învăţa să asculte, să îndure cu răbdare oboseala şi să învingă în luptă. Pentru aceasta, pe măsură ce creşte, antrenamentul lui zilnic devine tot mai dur: i se rade capul, e obişnuit să meargă desculţ şi să practice exerciţiile fizice gol, în orice anotimp.

    Când devine „băiat” , Leonidas trece la lucruri mai „serioase”: privaţiunile materiale îi întăresc corpul, dându-i mai multă agerime de spirit; primeşte o manta ponosită, care-i va fi unicul acoperământ al corpului pentru tot anul; o rogojină din trestie va deveni locul său de odihnă, într-o casă deschisă peste tot; hrana era proastă şi puţină .
    La 16 ani trece într-o nouă etapă: este considerat „iren” . Tânărul primeşte iniţierea în ritualurile adolescenţei: probele de rezistenţă însoţite de dansurile războinice. De pe altarul Artemizei Orthia , el trebuie sa fure brânză, fără a-i fi atins corpul de loviturile de bici care şfichiuiau aerul. Reuşeşte. Mai apoi, timp de câteva luni, trăieşte singur pe câmp, alături de sălbăticiuni, fără să fie văzut de cineva.
    Între 20 şi 30 de ani, Leonidas trăieşte în cazarmă, supus unei discipline de fier, împărţindu-şi pu- ţina hrană cu camarazii săi şi antrenându-se zilnic pentru război. Statul nu-i acordă decât puţine seri pe care să şi le petreacă cu soţia lui (în Sparta, legile interziceau celibatul.). Acelaşi Plutarh menţionează, de altfel, răspunsul primit de Gorgo, soţia lui Leonidas, care l-a întrebat ce să facă dacă el nu se mai întoarce din luptă: „Mărită-te cu un om bun şi fă-i copii buni.”
    Eroismul său din bătălia de la Termopile nu e altceva decât rezultatul acestor mulţi ani de eforturi supraomeneşti, atât de puţin cunoscute.
      Cât de frumos sună, peste milenii:   

                         „Mollon  Labe! ( Veniţi să-mi luaţi armele!)” 

--------------------

     La polul opus, Cetatea Atenei  făcea din educaţie o „armă” puternică pentru formarea unui cetăţean complet, cu o dezvoltare fizică şi intelectuală armonioasă. Un tânăr cetăţean atenian trebuia să fie nu doar un bun luptător, ci şi un bun administrator al treburilor publice, un bun comerciant, un artist şi, desigur, un excelent gânditor, căci „Vechii greci priveau cu aceeaşi ironie pe cei care nu ştiau să inoate şi pe cei care nu ştiau să citească." Spre deosebire de Sparta, în Atena educaţia se deschidea atât în faţa aristocraţilor, cât şi în faţa demosului.
    Experienţa Atenei în domeniul educaţiei este unică în acele vremuri înaintate. Întreg  demersul educaţional se axa pe om, pe formarea acestuia ca entitate superioară.
    Ideologia prin care grecii antici şi-au construit modul de viaţă şi educaţie se numeşte  paideia  şi consta în „educarea omului într-o formă adevărată şi reală, încă din tinereţe.”, după cum afirmă Ionuţ Isac . De  altfel, în sprijinul afirmaţiilor sale, acelaşi autor îl citează pe L. Mumford: „Paideia este educaţia considerată ca o transformare a personalităţii umane pe tot parcursul vieţii şi care joacă un rol major în fie- care aspect esenţial. Paideia nu este pur şi simplu o educaţie, ea este creaţie şi invenţie. Şi omul însuşi este opera de artă pe care Paideia caută să o formeze.”
    Idealul educaţional era îmbinarea armonioasă între bine şi frumos în sufletul omului, perfecţionarea fizică, intelectuală şi artistică a acestuia (kalokagatheia ).
    Iniţierea spre atingerea acestui ideal se realiza în trepte, în cicluri şcolare primare, secundare şi superioare, cu sau fără intervenţia statului.
    Unul din principiile fundamentale era necesitatea introducerii unor reguli morale în comportamentul politic şi în viaţa de zi cu zi. Prin educaţie s-au cultivat ideile nobile de patrie şi patriotism, de pace şi de solidaritate între oameni, de unitate şi de unicitate a omenirii.
    Una din minţile geniale a acelor vremuri şi nu numai, Aristotel , considera că „Omul educat diferă  de omul needucat aşa cum un viu diferă de un mort.”
    Iată care era parcursul educaţional al  tinerilor atenieni: până la vârsta de 7 ani, copiii erau educaţi lîn sânul familiilor, sarcina revenind mamelor sau unor educatori sclavi.
    După această vârstă, educaţia fetelor se făcea diferenţiat de cea a băieţilor. De educaţia fetelor se ocupau mamele, în gineceu, băieţii învăţând în şcoli particulare, sub atenta îndrumare a pedagogilor.
    Copiii proveniţi din rândurile familiilor sărace studiau timp de 3-4 ani lucruri elementare: cititul, scrisul, aritmetica şi literatura, în timp ce copiii familiilor înstărite studiau aproximativ 10 ani.
    Acelaşi Aristotel menţionează: „Cele patru lucruri cu ajutorul cărora oamenii obişnuiesc să facă educaţie erau ştiinţa de carte, gimnastica, muzica şi desenul.”
    Tineretul trebuia să cunoască mitologia şi eroii legendari, în acest scop studiindu-se „Iliada” şi „Odiseea” (Homer), poemul didactic „Munci şi zile” al lui Hesiod  , ori scrierile lui Solon , Eschil  Sofocle , Euripide , educative prin valorile pe care le promovau: miturile cetăţii, relaţiile omului cu zeii, respectarea legilor ancestrale, responsabilităţile civice. Erau folosite cu succes poeziile cântate.
    A rămas celebră o anecdotă despre filosoful grec Aristip din Cyrene , care a fost şi profesor itinerant şi a rămas în istorie ca fiind primul profesor care a cerut plată pentru lecţiile sale. Tatăl unui tânăr care urma să-i devină elev dorea să primească garanţii din partea profesorului că „investiţia” pe care urma a o face va fi una bună. Întrebându-l pe profesor prin ce anume va deveni mai bun fiul său dacă primeşte educaţie, a primit de la acesta următorul răspuns: „Măcar pentru nimic altceva decât pentru ca la teatru să nu stea pia-tră peste piatră.” În acele vremuri, teatrul avea un rol important în viaţa spirituală a grecilor.
    În Grecia antică existau trei tipuri de profesori. Prima categorie era formată din gramatikos, cei care îi învăţau pe copii cititul, scrisul, aritmetica şi literatura. În a doua categorie intrau kitaristos, profesorii care îi învăţau pe copii muzica, în special canto şi lira. Muzica era parte constantă a vieţii grecilor din acele timpuri, fie pentru divertisment, fie integrată în festivalurile şi ritualurile religioase. Platon întreba adeseori tinerii: „Nu ştii că legile în vigoare la noi cer tatălui tău să te înveţe muzica şi gimnastica ?”
    În sfârşit, dar c-o importanţă egală, erau paidotribos, profesorii care îi antrenau pe băieţi la lupte, box şi gimnastică. Exerciţiile fizice se desfăşurau în palestre  şi constau în antrenamente şi probe de luptă, alergare, sărituri în lungime, aruncarea discului şi a suliţei (pentatlon). „Este evident că educaţia trebuie trebuie făcută mai întâi prin deprinderi decât prin teorii şi mai întâi cu privire la corp decât la inteligenţă.”- menţiona Aristotel.

    Între 18 şi 20 de ani, tinerii urmau o şcoală militară numită Efebia în care, prin instrucţie, erau pregătiţi pentru a fi capabili, la nevoie, să-şi apere cetatea. Serviciul militar era obligatoriu.
    După terminarea acestui ciclu, cel mai adesea tinerii urmau o formă superioară de educaţie, pregătindu-se pentru a intra în viaţa publică. Se acorda o atenţie specială studierii politicii, oratoriei, cunoaşterii logicii şi a expunerii argumentate a ideilor şi opiniilor proprii.
    Educaţia superioară a tinerilor atenieni era asigurată, în primul rând, de Academia lui Platon, fondată în Atena, în jurul anului 385 î.Hr. şi considerată a fi prima „şcoală superioară de politică”  din   Europa: „Academia a avut ca primă funcţie formarea pe bază raţională a oamenilor de stat de care avea nevoie cetatea(...). Ea va supravieţui o mie de ani fondatorului ei, Şcoala nefiind închisă decât în 529 d.Hr.” , din ordinul Împăratului Iustinian , care a considerat-o a fi un aşezământ păgân. Platon considera că matematica este fundamentul necesar trecerii la gândirea filosofică.

    Aristotel, discipolul lui Platon, a înfiinţat şi el un Lyceum ( Lykeion sau şcoala peripatetică) în jurul anului 340 î.Hr., tot în Atena, unde se studiau ştiinţele naturii. Aristotel  însuşi predă aici timp  de treisprezece ani, iar Şcoala sa ajunge să rivalizeze chiar cu Academia magistrului său.
    În anul 518 î.Hr., în Creta, se înfiinţează Şcoala lui Pitagora , unde se studia ştiinţa numerelor şi geometria avansată.
    Aceste şcoli au constituit modelul pentru universităţile din zilele noastre .
   "Noi suntem generoşi nu din oportunism, ci din convingere; oraşul nostru cetate este un model de educaţie pentru întreaga lume .”     PERICLE
    Pericle , cel supranumit „Olimpianul” sau „gura de aur”, poate constitui un exemplu grăitor în ceea ce priveşte modelul de educaţie atenian.
    Din scrierile aceluiaşi Plutarh, aflăm că Pericle, ca toţi tinerii de vârsta lui, a învăţat să citească, să scrie şi să socotească, la şcoala de gramatică. La şcoala de educaţie fizică s-a antrenat în lansarea suliţei, la lupte şi a luat chiar şi lecţii de călărie.
    Provenind dintr-o familie înstărită, i-au fost aleşi ca profesori cei mai renumiţi filosofi şi oameni de ştiinţă ai vremii, cu scopul de a-i dezvolta neobişnuita sa inteligenţă, seriozitatea, perseverenţa în studiu şi stăpânirea de sine.
    Astfel, Darnon din Oa îl învaţă muzica; Zenon din Eleea  îl iniţiază în arta controversei; Anaxagoras din Clazomenes , la a cărui şcoală Pericle a fost coleg cu Euripide şi, poate, cu Socrate, îl învaţă studiul naturii prin intermediul astronomiei.
    Iată care a fost educaţia primită de cel care, în calitate de conducător al Atenei, prin numeroasele reforme democratice înfăptuite, a reuşit să facă din cetatea sa un centru economic, politic, cultural şi artistic al lumii greceşti.
    Tot ceea ce a însemnat Grecia antică: democraţie, artă, literatură, teatru, istorie, arhitectură, medicină, sport, matematică, astronomie, fizică, filosofie, tehnică  şi strategie militară, nu ar fi fost niciodată cu putinţă dacă statul ar fi avut o concepţie diferită vis-a-vis de educaţia propriilor săi cetăţeni.
    Socrate, cel care poate fi considerat „marele pedagog al grecilor”, considera că „Educaţia este îmblânzirea unei flăcări, nu umplerea unui vas.”

    „Aceia care ştiu, să facă. Aceia care înţeleg, să îi înveţe pe ceilalţi.” spunea Aristotel.
     Una dintre cele mai grandioase personalităţi din istoria tuturor timpurilor, Alexandru cel Mare , i-a păstrat o mare recunoştinţă pentru tot ceea ce l-a învăţat în cei patru ani  în care i-a fost profesor, spunând despre acesta:
„Îi sunt dator tatălui meu pentru că trăiesc,
        dar PROFESORULUI meu îi sunt dator
                                   pentru că trăiesc bine.”
-------------------------------

  *Sofocle (cca 496 î.Hr.-406 î.Hr.) a fost poet, dramaturg şi om politic. Împreună cu Eschil şi Euripide a pus bazele tragediei clasice greceşti. A adus numeroase inovaţii în tehnica teatrală.
  *Platon (427 î.Hr.-347 î.Hr.) a fost un filosof al Greciei Antice, student al lui Socrate şi profesorul lui Aris-totel, împreună cu aceştia punând bazele filosofice ale culturii occidentale. A fost şi matematician, scriitor şi fondator al Academiei din Atena.
  *Homer (sec.X-XI î.Hr.) a fost un poet şi rapsod grec legendar, căruia i se atribuie scrierea “Iliadei” şi “Odiseei”, în care descrie războiul troian.

  *laconism s.n.-însuşirea de a fi laconic; exprimare laconică(exprimare în cuvinte puţine). Sursă: DEX 1998
   *Plutarh (cca 46–125 d.Hr.) a fost scriitor şi moralist de origine greacă, unul din principalii reprezentanţi ai aticismului în literatura greacă, cunoscut mai ales pentru lucrările “Vieţile paralele ale oamenilor iluştri” şi “Moralia”.
  *Leonidas- rege al Spartei între anii 489(488) şi 480 î.Hr., a fost eroul bătăliei de la Termopile(480 î.Hr.), în care a condus o armată formată din 300 de spartani şi 7 000 de alţi greci, rezistând împotriva armatei conduse de regele persan Xerxes I (485-465 î.Hr.), alcătuită din 180 000 de oameni. A căzut în luptă la Platea.
  *Imediat după naştere, mama îşi îmbăia fiul în vin, pentru a se asigura că e sănătos; copiii bolnavi sau sensibili mureau încă de la această primă probă. După aceasta, copilul era examinat de Sfatul bătrânilor(Gerussia), care decidea dacă e sănătos sau nu. Copiii handicapaţi sau slabi erau aruncaţi de pe Muntele Taygetos în prăpastie.
  *După tradiţiile spartane, băieţii cu vârste cuprinse între 8 şi 11 ani primeau statutul de “pui de lup”, între 12 şi 15 ani pe cel de "băiat", iar între 16-20 ani pe cel de "iren".

  *Ritualul flagelării, la care erau supuşi tinerii spartani, este descris de Plutarh, în aceleaşi “Vieţi paralele”. În faţa templului lui Artemis, zeiţa patroană a Spartei, tinerii luptători se înscriau în competiţia  biciuitului. Deşi se înregistrau şi decese, cauzate de excesul de zel al biciuitorilor, tinerii spartani  aşteptau şi participau cu bucurie la competiţie.
   *"Mollon labe!" - Conform scrierii lui Plutarh, sunt considerate a fi ultimele cuvinte rostite de regele Spartan Leonidas, înainte de a fi ucis.
  *Paideia s.f.- concepţie educativă în Grecia antică, ce urmărea cultivarea spiritului uman prin filosofie şi artă. Sursă: DEX, 1998
  *Ionuţ Isac -  “În căutarea modelului paideic”, Comunicare prezentată la Simpozionul Internaţional “For- marea formatorilor”, Univ. “Babeş- Bolyai”, Catedra de Ştiinţele Educaţiei, Cluj- Napoca, 1996
  *Lewis Mumford (1895-1990) a fost istoric, filosof şi scriitor american, autor al unor lucrări ca „The City in History”, „Technics and Civillization”, „The Myth of the Machine”.
  *În filosofia greacă, kalogakathia reprezintă un termen folosit pentru desemnarea idealului armonizării virtuţilor morale cu frumuseţea fizică, uniunea indisolubilă dintre bine şi frumos, dintre etic şi estetic.
  *Aristotel (384-322 î.Hr.) a fost unul din cei mai importanţi filosofi ai Greciei Antice, clasic al filosofiei universale şi fondator al şcolii peripatetice(Lykeion, Liceul, în anul 340 î.Hr., la Atena). Este întemeietorul ştiinţelor politice. A întemeiat şi sistematizat domenii filosofice ca Metafizica, Logica formală, Retorica, Etica. A fost elevul lui Platon şi profesorul lui Alexandru cel Mare.
  *Hesiod (cca sec VIII î.Hr.), poet epic grec, este considerat drept cel mai vechi scriitor al Greciei, după Homer. Este autorul poemului genealogic “Teogonia”, consacrat panteonului divinităţilor elene şi al poe- mului didactic “Munci şi zile”, calendar pentru agricultori şi navigatori.
  *Solon (640/ 638 î.Hr.-560/ 558 î.Hr.) a fost om de stat, legislator şi poet atenian, fiind considerat unul din cei “7 înţelepţi” ai Greciei Antice. Reformele sale au pus bazele democraţiei ateniene.
  *Eschil (525 î.Hr.-456 î.Hr.), supranumit “părintele tragediei universale”, a scris peste 70 de piese, printre care trilogia “Orestia”, “Cei 7 contra Tebei”, “Prometeu încătuşat” şi “Perşii”.
  *Sofocle (?496 î.Hr.-406 î.Hr.), poet tragic grec, a pus bazele tragediei clasice greceşti, împreună cu Eschil şi Euripide. A adus inovaţii în tehnica teatrală. Cele mai importante scrieri ale sale sunt: “Antigona” şi “Oe- dip rege”. A fost şi om politic.
  *Euripide (480 î.Hr.-406 î.Hr.) a fost numit de Aristotel “poetul tragic prin excelenţă”. Din toate scrierile sale s-au păstrat 17 tragedii şi o dramă satirică, mai cunoscute fiind “Ion”, “Ifigenia în Aulis”, “Oreste”, “Hecuba” şi “Medeea”. Este şi el un innovator al teatrului grecesc.
  *Aristip din Cyrene (435 î.Hr.-355 î.Hr.) a fost discipolul lui Socrate. A fondat Hedonismul, considerând că scopul vieţii este plăcerea(hedone), dezvoltat ulterior de Epicur.

  *Palestra era denumirea şcolii de educaţie fizică din Atena antică, pe care o urmau băieţii după absolvirea şcolii de gramatică şi a celei de muzică.

*Iustinian I, zis „cel Mare”, a fost  împărat bizantin între anii 527 şi 565 d.Hr. Cea mai mare realizare a sa a fost codificarea dreptului roman.

 *Şcoala lui Pitagora a fost înfiinţată în Creta, în anul 518 î.Hr. şi s-a axat pe studiul ştiinţei numerelor şi a geometriei avansate. Ideea de bază era că tot ce există în lume şi în univers poate fi exprimat, într-o oarecare măsură, în mod  matematic.
  *Pericle (495 î.Hr.-429 î.Hr.) a fost general, orator, om de stat atenian şi conducător al Atenei între anii 443 şi 429 î.Hr. În această calitate, el a iniţiat numeroase reforme democratice care au contribuit la dezvoltarea Atenei. Urca foarte rar la tribună, lăsându-şi prietenii să-i susţină ideile.
  *Zenon din Eleea (cca 490 î.Hr.-cca 430 î.Hr.) a fost filosof grec presocratic şi membru al Şcolii filosofice a eleaţilor. Numit de către Aristotel “fondatorul dialecticii”, este foarte cunoscut datorită celor 40 de para- doxuri(aporii) ale sale.
  *Anaxagoras din Clazomenes (cca 500 î.Hr.-428 î.Hr.) a fost filosof grec presocratic şi membru al Şcolii Ioniene de filosofie.

*Alexandros III Philippou Makedonon (356.-323 î.Hr.), cunoscut ca Alexandru cel Mare şi Alexandru Macedon, a fost rege al Macedoniei(336-323 î.Hr.) şi unul din primii mari strategi şi conducători militari din istorie. Cuceririle sale i-au făcut pe greci stăpâni în Orientul Apropiat.Între 434 şi 430 î.Hr., în localitatea Mieza, Alexandru a studiat cu Aristotel gramatica, muzica, geometria şi alte ştiinţe.