Un gând la începutul unei tăceri

 Sunt dascăl. Sunt unul dintre cei intrați în sistem din și cu dragoste, nu pentru bani. Mereu au fost puțini, dar atât de mult iubesc ceea ce fac, încât nu mi-a păsat. Am făcut toate grevele generale și câteva din cele de avertisment. Am început-o și pe asta de acum, dar cu mai multă înțelepciune. Viața m-a învățat că nimic nu e întâmplător. Că întotdeauna  există ceva politic în spate.
Nu neg că mi-aș dori un salariu mai mare. Pentru cel de acum și pentru toate recuperările, îi mulțumesc lui Ponta, deși nu l-am votat. Dar mai fericită aș fi dacă ar exista meritocrație în sistem. Tata, Dumnezeu să-l odihnească în pace, mereu îmi spunea:"De ce te zbați atât? Ai același salariu ca și colegul tău X care își lasă mai mult pe-afară elevii!" Da, avea dreptate. Colegul X avea, însă, același grad didactic ca și mine.
Aș fi mai fericită dacă n-ar trebui să îmi plătesc singură cursurile necesare pentru cele 90 de credite în fiecare cincinal. Aș fi mai fericită dacă nu ar trebui să fac hârtii peste hârtii. Aș fi mai fericită dacă punerea copilului în centrul educației nu ar însemna și un părinte plin de indicații prețioase, iar în unele (tot mai multe) cazuri, chiar obraznic și agresiv. Aș fi mai fericită dacă aș fi lăsată să-mi fac treaba. Cu programe axate pe esențial, cu manuale pe înțelesul copiilor, așa cum erau odinioară, manuale care să-mi fie cu-adevărat suport în actul educațional. Aș mai fericită.

Nenorocul de a fi român

Scrisoarea Dunării către Klaus Iohannis, de Mircea Dinescu

Iohannis, du-te la părinți!
Cere-ți iertare la izvor!
Cînd te aud îmi ies din minți
și simt cum apele mă dor.

Poate-ai uitat că m-am născut
la poale de sătuc german.
De ce zici nein în loc de gut?!
De ce-ai porniri de bolovan?!

Eu nu-s sparanghel să mă scoți
cu sapa, de-ai tăi bieți români.
Uiți că-s din neam străvechi de goți?!
Lovi-te-ar apa la plămîni!

De ce îmi tulburi somnul lin
și nu mă lași să dorm în stuf?
Nu-ți place Pontul Euxin?
Te umple Delta de năduf?

Iohannis, du-te la părinți!
Cere-ți iertare la izvor!
Cînd te aud îmi ies din minți
și simt cum apele mă dor.

8 octombrie 2022

 

15 iunie 1889: "Eminul meu iubit"

 "Eminescu este omul cu cel mai românesc destin: luptător trădat de prieteni și geniu înfrânt de manualele de literatură." Așa-și începea pledoaria Andrei Gheorghe acum mulți ani, când i-a revenit sarcina de-a-l prezenta  pe Eminescu și a făcut-o altfel, într-un mod total rupt de clișeele cu care eram obișnuiți, în cadrul unui program pe care eu, una, l-am urmărit cu sufletul la gură: "Mari români".
Mi-a plăcut prezentarea lui brutal de sinceră. Noica avea dreptate: Eminescu trebuie văzut așa cum a fost. OM. Nici nu cred că și-ar fi dorit altceva.

____________________
  "Autopsia lui Mihai Eminescu aduce proba scrisă de mâna lui Sutzu că Eminescu nu a avut sifilis. Doctorul subliniază, textual: "Eroare. Eminescu n’a fost sifilitic”. „Adevărata causă a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce și intensă a facultăților sale intelectuale.”, mai scrie medicul, între altele.
________________
În Memorialul Mihai Eminescu, Profesorul Constantin Barbu afirmă:

"Eminescu a suferit pentru:

– limba română,
– credința ortodoxă,
– reîntregirea României (opunându-se Tratatului secret dintre Regatul Român și Imperiul Austro-Ungar, care prin punctul 2 i-a obligat pe românii transilvăneni să mai suporte descompusul Imperiu Austro-Ungar până la 1 decembrie 1918).

Eminescu a fost ucis, după șase ani de suferințe martirice (28 iunie 1883- 15 iunie 1889).

Limba română, așa cum a creat-o Eminescu (și pe care o vorbim astăzi), este cea mai mare minune care a avut loc în istoria poporului român.

Moartea sa martirică se datorează luptei pentru credința ortodoxă în Regat și Transilvania (vezi articolul din ziarul "Timpul”, nr.112,2 iulie 1883, care a făcut obiectul unei note informative a Serviciilor Secrete Austriece, Arhivele Statului București, pachet Viena CCXVII/2, F.13-15, Akten, K.174).

Moartea sa martirică este cauzată și de lupta lui pentru reîntoarcerea Transilvaniei în trupul României Mari. "

 

Mi-a plăcut la nebunie!

 O SĂ TE RECUNOSC....

Am călătorit prin univers de secole,
Uneori împreună și alteori separați.

Am plâns absența în trecere a celuilalt,
ascuns în spatele soarelui unei galaxii îndepărtate.

Am râs împreună agățați de coada unei comete
Și ne-am iubit timid după o nebuloasă.

De o mie de ori ne luam rămas bun și încă o mie ne întâlneam,
Și de atâtea alte ori treceam unul pe lângă altul fără să ne recunoaștem.

Vremurile sunt mai scurte și evoluția se apropie de sfârșit,
Poate că asta e ultima noastră călătorie.
Sunt aici, stând pe această planetă mică
Așteptând ca universul să decidă.

Te voi recunoaște, îmi amintesc de lumina ta, de parfumul tău,
Și îmi amintesc esența ta, care este de asemenea a mea.

Ne putem întâlni din nou în acest plan,
sau poate este o călătoria de întoarcere, ca sferele
călătorind în grabă peste galaxie,
și acolo împreună, vom juca ca întotdeauna...

Să vedem cine ajunge primul acasă.

Enrique Montilla