De ce
n-ar corespunde şi emoţiile, atunci? De la Clistene începând,
geopolitica s-a dovedit a fi o permanentă preocupare, atât pentru
oamenii politici, cât şi pentru filosofi.
L-am găsit întâmplător, căci nu mă pot lăuda că am mereu stări de extaz intelectual, pe Dominique Moisi cu „La geopolitique de l’emotion." Interesantă lectură...
Pentru Moisi, Speranţa este expresia încrederii că azi este mai bine decât ieri, iar mâine cu siguranţă va fi mai bine
decât azi. Umilirea apare atunci când încrederea în viitor ţi-e trădată. Frica? Frica înseamnă lipsa încrederii.
Acelaşi Moisi vorbeşte despre trei stări emoţionale: Speranţa - cea care
spune „vreau să fac un anumit lucru, pot să-l fac şi îl voi face”; Umilinţa - „Nu voi reuşi
niciodată”; Frica - „O, Dumnezeule, lumea este atât
de periculoasă! Cine ar putea să mă apere?”
Lumea noastră se află de ceva timp în frământări, dar parcă ele încep să semene tot mai mult a convulsii. Nu vreau să scriu despre un anumit curent care străbate Europa, lucrurile sunt tot mai evidente. Dar, oare, putem spune că ceea ce simţim noi este Frica? Toate ce ni se întâmplă să aibă drept cauză Frica? A fost dintotdeauna această emoţie în mentalul nostru sau ne-a fost inoculată, picătură cu picătură? Sau şi Umilinţa totodată?
Asia pare dominată de Speranţă, aici mi-e clar. Dar celeilalte lumi, pe care n-o numesc, i se potriveşte mai bine Umilinţa? Sau o Speranţă încăpăţânată? Unii dintre ei sunt din ce în ce mai activi, dar ce frustrări îi mână?
