Ceea ce nu trăieşti la timp, nu mai trăieşti niciodată...

Au fost cândva, demult, doi tineri frumoşi care se iubeau nebuneşte. Dar destinul  a făcut  ca drumurile lor să se despartă. După un sfert de veac, soarta i-a  adus  din nou faţă în faţă. Era  întâlnirea  de care ea se temea cel mai mult,  deşi ştia că trebuie să facă pace cu trecutul... Iată:

În mod absolut năucitor pentru mine, năucitor prin ritmul cu care se desfăşoară întâmplările, mă întâlnesc cu trecutul. Cu Acel trecut, pe care-l purtam după mine ca pe o povară şi de care eram incapabilă să mă detaşez. Câţi ani au trecut? Un sfert de veac? E mult, e puţin, pentru ca un om să afle că a fost dragostea vieţii cuiva incapabil să-şi arate trăirile, iar alt om să afle de ce a fost părăsit?  E mult, e puţin, ca să înţelegi că ce ai decis atunci a fost corect? E mult, e puţin, ca să poţi discuta despre o taină care v-a apropiat şi v-a despărţit totodată? Răsuflu uşurată... După un sfert de veac răsuflu uşurată... Şi bărbaţii pâng, dar ei plâng întotdeauna prea târziu.
Mi s-a amintit cum râdeam, cum  mă îmbufnam când o vorbă nu îmi era pe plac, cum mă împăca, căci întotdeauna mă împăca... Mi s-au amintit toate, ca unui  copil... Doamne! Iar eu râdeam. Nu, nu am uitat nimic, deşi nu am lăsat să se vadă asta. Iar în mine am simţit nu un regret, ci o detaşare. "Simt că au trecut doar câteva zile de când nu te-am văzut!" Am oftat prelung. Eu îmi găsisem liniştea...

"Cum o să pot trăi de-acum fără tine?" Cum ai trăit şi până acum...