Sunt un om cu credinţă. Mă rog ori de câte ori simt nevoia şi asta de cel puţin două ori pe zi. Nu sunt. însă, un practicant. N-aş putea explica de ce. Bunicii mei erau extrem de credincioşi şi au încercat din răsputeri să mă obişnuiască şi pe mine cu ritualurile, dar n-au reuşit decât într-o mică măsură. Cu ritualurile, adică.
Ieri, de Sfântul Ştefan, am acceptat invitaţia prietenei mele de-a o însoţi la o slujbă într-o biserică din judeţul Caraş-Severin. Mi s-a-ntâmplat ceva neaşteptat: abia intrasem în acea bisericuţă şi au început să-mi curgă lacrimile... Vinovăţie? Nimeni nu-i perfect. Vina mea, însă, era aceea de-a fi fost nu numai foarte rar în Casa Tatălui meu, ci şi demult de tot. Venise timpul s-o fac şi m-am simţit extrem de liniştită la terminarea slujbei.
Apoi ne-am dus la o mănăstire de lângă Lugoj. Nu o ştiam, dar câte mănăstiri ştiu eu, de fapt? Mi-a plăcut acolo, în vârful dealului. Era linişte. Am cunoscut oameni frumoşi, o măicuţă stareţă deosebită. Am mâncat sărmăluţe de post. Am colindat şi eu.
