"Acest domn este
un om foarte deştept
şi în stare să povăţuiască…
o persoană foarte
isteaţă, inteligentă şi abilă".
Petru cel Mare[1]
despre Dimitrie Cantemir,
în jurnalul său de
campanie, vara lui 1711
În
vara anului 2013 am citit, total întâmplător, un articol[2] care m-a pus pe gânduri… Învăţasem la şcoală, în anii liceului, despre
Dimitrie Cantemir şi o făcusem mai mult la orele de limba română, fapt lesne de
înţeles. Dar dacă atunci m-au atras mai mult minunatele descrieri ale unei
părţi din întreaga inimă românească, Ţara Moldovei, abia mai târziu am reuşit să realizez, în
mintea-mi, o temeinică punte de legătură cu ideile şi valorile Şcolii Ardelene[3].
În
egală măsură m-a impresionat, însă, o întâlnire providenţială aş spune:
întâlnirea dintre Dimitrie Cantemir şi ţarul Petru I al Rusiei. Ioan Neculce[4], Nicolae Costin[5] şi Axinte Uricariul[6]- cronicarii vremii- notează cu exactitate evenimentele derulate în
primăvara anului 1711, evenimente “stropite” din belşug, dacă e să-i dăm
crezare lui Neculce, cu vin de Cotnar : "Să ospătă şi să veseli pre frumos cu vin de
Cotnar şi lăuda vinul foarte. Şi încă mai bine le plăce vinul cel cu pelin, şi
mult să miră cum spre partea lor nu să face vin cu pelin aşe bun.” Dar
cine era acel Dumitraşco vodă pe care "împăratul
l-a sărutat pe cap, luându-l în braţe şi ridicându-l sus cu o mână, fiind Vodă
om scund şi împăratul om deafirea întru tot şifaeş”?[7]
Dimitrie
Cantemir s-a născut la Iaşi, la 26 octombrie 1673, ca fiu al viitorului domn al
Moldovei, Constantin Cantemir[8]. Deşi
analfabet, ştiind numai să se iscălească[9],
Constantin Cantemir s-a preocupat să dea o educaţie aleasă copiilor săi, Antioh
şi Dimitrie, care au studiat cu dascăli renumiţi din ţară şi din străinătate,
între care şi călugărul grec Ieremia Cacavelas Cretanul, teolog poliglot,
filosof şi predicator, care studiase la universităţile din Leipzig şi Viena.
Încă din primii ani ai vieţii, până la
plecarea sa în calitate de ostatic la Poarta Otomană[10],
Dimitrie Cantemir a primit educaţia cuvenită unui fiu de boier (stăpânea
noţiunile de bază într-ale cititului, scrisului, socotitului, precum şi unele
cunoştinţe elementare de religie creştin- ortodoxă), dar el mai studiase
şi limbile slavă, greacă şi latină. În cei aproape douăzeci şi doi de ani
petrecuţi ca ostatic la Constantinopol, îşi continuă studiile, atât la Înalta
şcoală a Patriarhiei, cât şi la diverşi profesori particulari de formaţie
culturală europeană şi orientală, manifestând un interes aparte faţă de
istoria, cultura şi civilizaţia orientală, mai cu seamă faţă de cea
turco-otomană. A studiat filosofia, logica, teologia, geografia, istoria,
muzica, medicina, folclorul, limbile occidentale şi orientale (turca, persana,
araba), desenul şi arhitectura. Stăpânea la perfecţie nu mai puţin de
douăsprezece limbi străine. Graţie acestor cunoştinţe a ajuns, mai târziu, să elaboreze
mai multe lucrări dedicate istoriei, civilizaţiei şi culturii. Unele din
concluziile pe care le-a tras de pe urma studierii religiei musulmane şi
istoriei Imperiului Otoman, a încercat să le transpună practic în scurta
perioadă în care a fost domn al Moldovei
(1710-1711).
A
fost apreciat în cercurile cele mai înalte ale curţii şi aristocraţiei,
stabilind legături solide cu reprezentanţii diplomatici ai diferitor ţări
europene – Franţei, Rusiei, Olandei, dar şi în cercurile înaltului cler ortodox, precum şi
în cele ale oamenilor de ştiinţă de cea mai aleasă cultură din capitala
imperiului.
La
scurtă vreme după ce urcase pe tronul Moldovei cu sprijinul turcilor[11],
el caută să-şi apropie boierimea, căutând s-o atragă în planurile sale de
eliberare a Moldovei de sub stăpânirea otomană cu sprijinul lui Petru cel Mare,
ţarul rus ce uimise întreaga Europă la acea vreme. În acest scop, Dimitrie
Cantemir stabileşte legături cu ţarul Petru în vederea încheierii unei alianţe
antiotomane.
Ca urmare a tratativelor secrete dintre cele
două părţi, la Luţk este întocmit un tratat de alianţă[12],
al cărui text se admite că ar fi fost conceput de Cantemir însuşi. Tratatul n-a
ajuns să fie aplicat niciodată deoarece campania de la Prut, care a urmat în
vara anului 1711, s-a soldat cu o înfrângere dureroasă pentru Ţara Moldovei, pe
care, în urma “hainirii” lui Dimitrie Cantemir, turcii erau gata s-o transforme
în paşalâc. Împreună cu circa 4 mii de moldoveni, cei mai mulţi boieri împreună
cu familiile lor, Dimitrie Cantemir părăseşte Moldova refugiindu-se în Rusia.
Deşi cronicarul
Ioan Neculce, care acceptase din prea multă dragoste şi preţuire să-l urmeze pe
Dimitrie Cantemir în pribegie, nu a descris în termeni prea galanţi şederea la
curtea ţarului, întristându-l schimbarea de comportament a celui în mâinile
căruia îşi pusese destinul: “I să schimbasă hirea într-un altu chipu, nu precum
era domnu în Moldova, ce precum era mai nainte, tânăr, pre când era beizade în
zilele frăţine-său, lui Antiohie-vodă, încă şi mai rău şi iute la beţie. Se
scârbie şi uşa îi era închisă şi nu lăsa pre moldoveni nicăieri din târgu să
iasă afară, fără ucazul lui. Deci Dumitraşco vodă nu vre să ţie pre moldoveni
cu dragoste, ca pre nişte streini ce ş-au lăsat casăle şi s-au streinat de
moşiile lor pentru dânsul, ce vre să-i ţie mai aspru decât în Moldova.
Dumitraşco-vodă va să-i facă robi în ţară creştinească. Nu sunt oamenii slobozi
să margă unde li-i voia, nici la împărăţie fără ucaz. Şi ucaz nu vor să facă,
ca pentru să nu facă cheltuială împărăţiei.”[13],
întâlnirea lui Dimitrie Cantemir cu ţarul Petru cel Mare şi contactul cu o
Rusie transformată din temelii datorită reformelor acestuia, au reprezentat un
punct de răscruce în viaţa şi, implicit, în opera sa, înnobliată de seria unor
lucrări fundamentale, influenţate puternic de iluminismul timpuriu, alimentat de valorile
europene cultivate de cercurile Academiei ruse, ataşate ideilor leibniziene.
A
fost nu numai sfetnicul intim şi preţuit al lui Petru cel Mare în problemele
lumii orientale, turceşti în mod deosebit[14],
dar şi un cărturar ataşat politicii de revigorare a societăţii ruseşti. Prin vasta
sa erudiţie a stârnit curiozitatea şi interesul Academiei din Berlin, al cărei
membru a fost ales la 11 iulie 1714, la secţiunea “ştiinţelor orientale”. [15]
Opera
lui Dimitrie Cantemir este extrem de variată. “Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei), scrisă în latină (1714
- 1716), când trăia în Rusia, la cererea Academiei din Berlin. Lucrarea are ca scop să facă cunoscută
Moldova în cercurile culturale occidentale, reprezentând prima monografie
geografică românească. Prima parte este
consacrată descrierii geografice a Moldovei, a munților, a apelor și a
câmpiilor. Dimitrie Cantemir a elaborat prima hartă a Moldovei. A prezentat
flora și fauna, târgurile și capitalele țării de-a lungul timpului. Toponimele
sunt scrise cu alfabet latin. În partea a doua a lucrării este înfățișată
organizarea politică și administrativă a țării. S-au făcut referiri detaliate
la forma de stat, alegerea sau îndepărtarea din scaun a domnilor, la
obiceiurile prilejuite de înscăunarea domnilor sau de mazilirea lor, de
logodnă, nunți, înmormântări. În ultima parte a lucrării există informații
despre graiul moldovenilor, despre slovele folosite, care la început au fost
latinești, după pilda tuturor celorlalte popoare a căror limbă încă e
alcătuită din limba cea română, iar apoi înlocuite cu cele slavonești.
Lucrarea prezintă interes nu numai pentru descrierea geografică sau politică
bine documentată, ci și pentru observațiile etnografice și folclorice. Dimitrie
Cantemir a fost primul cărturar român care a cuprins în sfera cercetărilor sale
etnografia și folclorul. Dimitrie Cantemir a fost primul nostru cărturar care a
cuprins în sfera cercetărilor sale etnografia şi folclorul, în această lucrare
el enumerând întruchipări mitologice, precum: „Doina“, „Frumoasele“, „Ursitele“,
„Sânzienele“, „Zburătorul“, etc.
În domeniul geografiei, a mai elaborat
lucrări, hărţi şi profile privind Constantinopolul şi partea estică a
Caucazului. Este autorul uneia dintre primele istorii ale Imperiului otoman, “Creşterea şi descreşterea curţii otomane”
(1714-1716). Ea răspundea unei necesităţi politice, într-un moment în care
criza imperiului era evidentă. În această lucrare, Dimitrie Cantemir a relatat
istoria imperiului otoman și a analizat cauzele care ar fi putut duce la
destrămarea sa. A insistat și asupra posibilităților popoarelor asuprite de
a-și recuceri libertatea. Cartea a fost extreme de apreciată în rândurile
diplomaţiei europene, fiind tradusă în engleză (1734, 1735), în franceză (1743)
şi în germană (1745). Tot în Rusia a redactat şi alte lucrări: “Viaţa lui Constantin Cantemir”
(1716-1717), “Evenimentele Cantacuzinilor
şi ale Brincovenilor” (1717-1718), “Sistema
religiei mahomedane” (1722).
Cea
mai importantă scriere a lui Dimitrie Cantemir rămîne, pentru cultura română, “Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”
(1719-1722). Pentru scrierea acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a consultat
peste 150 de izvoare române și străine în limbile latină, greacă, polonă și
rusă. Lucrarea este fundamentată pe ideea unităţii poporului român, ideea
latinităţii si continuităţii sale în Dacia, susţinând teoria lui Miron Costin:
originea latină comună a tuturor dialectelor româneşti. Iată o piatră de
temelie pentru ceea ce, nu peste mulţi ani, va constitui “Şcoala ardeleană”! Hronicul evidenţiază o vastă problematică
social-politică, interesând realităţile româneşti, domnia, feudalismul în
Moldova, asuprirea otomană, boierimea şi ţărănimea. Autorul a dezbătut in
Hronic şi problema rolului românilor în istoria universală: nobleţea neamului românesc
constă nu atât în ilustra ascendenţă romană, cât în faptul că se trage din
purtătorii unei strălucite civilizaţii.
Dimitrie Cantemir deschide în
istoriografia noastră preocuparea pentru istoria culturii, pentru istoria
universală. Referindu-se la locul şi importanţa lui Dimitrie Cantemir în
cultura românească, George Călinescu[16]
afirma că acesta este „un Lorenzo Medici[17]
al nostru“. Prin Cantemir, se poate afirma că istoria naţională este integrată
valorilor europene, el stabilind locul şi rolul poporului român in istoria
continentului. Vocaţia culturală de punte între Orient şi Occident va fi notată
în mod concis de Voltaire[18]
în „Histoire de Charles XII“: „Moldova
era cârmuită atunci de principele Cantemir care reunea talentele grecilor
vechi, ştiinţa literelor şi a armelor“.
Şi „flori s-au deschis în pământul nostru...”
Dimitrie Cantemir
[1] Petru I (Petru cel Mare) sau Piotr
I Alekseievici; n. 9 iunie [S.V. 30 mai] 1672 – d. 8 februarie [S.V. 28
ianuarie] 1725) a condus Rusia din 7 mai (27 aprilie ) 1682 până la moartea sa.
[2]
http://www.evz.ro/detalii/stiri/filosoful-constantin-barbu-statul-roman-este-un-stat-inconstient-poate-chiar-in-descompu-1054531.html
[3] Reprezentanții Școlii Ardelene au adus argumente istorice și filologice în
sprijinul tezei că românii transilvăneni sunt descendenții direcți ai
coloniștilor romani din Dacia. Aceasta teză este cunoscută și sub numele de
latinism.
[4] Ioan Neculce (n. 1672 - d. 1745) a
fost un cronicar moldovean, mare boier care a ocupat diferite demnități
importante în perioada domniei lui Dimitrie Cantemir.
[5] Nicolae Costin (n. 1660 - d. 1712) a
fost un cronicar și mare vornic al Principatului Moldovei, fiu al cronicarului
Miron Costin.Este autorul mai multor cronici istorice ale Moldovei
[6] Axinte Uricariul (n. c. 1670 - d. c.
1733) a fost un copist moldovean de acte (urice), de origine răzeșească. A
redactat o cronică oficială despre a doua domnie a lui Nicolae Mavrocordat în
Moldova („De a doua domnia lui Nicolae Alexandru-vodă”, 1711 - 1716).
[7]
Ioan Neculce,” Letopisețul țării Moldovei de la Dabija Vodă până la domnia lui Constantin
Mavrocordat”
[8]
Constantin Cantemir, a fost domnitor al Moldovei între anii 1685 - 1693. A fost tatăl lui Antioh și Dimitrie
Cantemir.
[9]
"carte nu știa, ci numai iscălitura învățase de o făcea; practică bună
avea: mânca bine și bea bine. La stat nu era mare, era gros, burduhos, rumăn la
față, buzat, barba îi era albă ca zăpada". (Ioan Neculce,” Letopisețul țării Moldovei de la Dabija Vodă până la
domnia lui Constantin Mavrocordat”)
[11]
“După mai multe căutări şi
ezitări turcii îl aduc în scaunul domnesc de la Iaşi pe Dimitrie Cantemir,
care, aflându-se de mai mulţi ani la Constantinopol şi fiind bine cunoscut în
sferele politice cele mai înalte de la curtea sultanului, se considera că
merită toată încrederea. Astfel, în împrejurări extrem de complicate, Dimitrie
Cantemir deveni, la 14 noiembrie 1710, domn al Ţării Moldovei.” - http://cantemir.asm.md/dimitrie/biografi
[12] Tratatul de la Luțk a fost un acord
secret între domnitorul Moldovei Dimitrie Cantemir și țarul rus Petru cel Mare,
în urma căruia Principatul Moldovei își menținea autonomia, dar trecea sub
protecția Rusiei. A fost semnat la 13 aprilie 1711 la Luțk în Polonia (azi în
Ucraina). Motivul semnării acordului a fost dorința lui Cantemir de a scăpa de
sub jugul Imperiului Otoman.
[13]
Ioan Neculce,” Letopisețul țării
Moldovei de la Dabija Vodă până la domnia lui Constantin Mavrocordat”
[14] În 1719 Dimitrie Cantemir devine senator şi
unul dintre cei mai apropiaţi consilieri ai lui Petru I în probleme de politică
orientală a Imperiului Rus.
[15] În şedinţa Consiliului Academiei din Berlin din 1 august 1714,
constatându-se agrementul Protectorului (regele Prusiei), se confirmă primirea
lui Dimitrie Cantemir în Academie. Acceptarea cererii lui Dimitrie Cantemir,
datând 11 iulie 1714, s-a concretizat în acordarea Diplomei de membru al
Academiei de Ştiinţe din Berlin cu textul următor: „Pe vremea când Marte stăpânea mai cu putere
decât Palas, o astfel de întâlnire se arăta a fi mai mult o dorinţă decât o
speranţă. Dar iată că faptul şi-a găsit împlinirea acum, că prea luminatul şi
prea învăţatul Dimitrie Cantemir, principe al Imperiului Rusesc, Domn ereditar
al Moldovei, dând o pildă, pe cât de demnă, pe atât de rară, şi-a închinat
numele ilustru cercetărilor ştiinţifice. Iar prin adeziunea sa, Societatea
noastră a dobândit o nouă strălucire şi o podoabă neîntrecută. Ne închinăm cu
smerenie în faţa bunei voinţe ce ne-o acordă Principele
nouă şi lucrărilor noastre”.
[16]
George Călinescu (1899—1965 ) a fost critic, istoric literar, scriitor,
publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii și
literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alții
doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai
importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu
Maiorescu sau Eugen Lovinescu.
[17]
Lorenzo de' Medici (1449 - 1492) a fost un politician italian și
conducător al Republicii Florentine în timpul Renașterii italiene. Cunoscut și
sub numele de Lorenzo Magnificul (Lorenzo il Magnifico) de către
florentinii contemporani, a fost un diplomat, politician și cel mai cunoscut
îndrumător al savanților, artiștilor și poeților. Viața sa
poate fi asociată cu apogeul Renașterii italiene timpurii, iar moartea sa a
marcat încheierea epocii de aur a Florenței.
[18]
Voltaire, pe numele său adevărat François-Marie Arouet, (1694 - 1778), a
fost un scriitor și filozof al Iluminismului francez.
