O poveste cu tâlc...

Într-o zi un băiețel s-a dus la scoală. Baiețelul era mic, iar școala era mare. Dar când băiețelul a vazut că intrarea în clasa lui se făcea printr-o uşă direct din curte a fost foarte fericit… iar școala nu i s-a mai părut atât de mare ca la început.
Într-o dimineață când băiețelul se afla în clasă, profesoara le-a spus copiilor: “Astăzi o să facem un desen”. “Grozav”, a spus băiețelul, căci îi plăcea foarte mult să deseneze. Știa să deseneze o mulțime de lucruri: lei și tigri, pui şi vaci, trenulețe și vapoare. Și și-a scos cutiuța cu creioane colorate și a început să deseneze…
Dar profesoara a zis “Aşteptaţi!”, “Nu începeți încă!”. Și a așteptat până când i s-a parut că toți copiii sunt pregătiți. “Acum o să desenăm o floare”, a zis profesoara. “Grozav” s-a gândit băiețelul, căci îi plăcea să deseneze flori. Și a început să deseneze flori frumoase, și le-a colorat în roz, portocaliu, albastru.
Dar profesoara le-a zis copiilor: “Așteptați, vă voi arăta eu cum să coloraţi”. Și a desenat o floare roșie cu o tulpina verde. “Acum puteți începe!”, a zis profesoara. Băiețelul a privit floarea profesoarei, apoi s-a uitat la floarea sa. A lui era mai frumoasă decât a profesoarei; dar n-a spus nimic. A întors doar pagina și a desenat o floare ca cea a profesoarei… Era roșie, cu o tulpină verde.
Într-o altă zi, când băiețelul intrase în clasă prin ușa din curte, profesoara le-a spus copiilor: „Astăzi o să facem ceva din argilă”. „Grozav”, a spus băiețelul, căci îi plăcea să lucreze cu argila. Știa să facă tot felul de lucruri din argilă: șerpi și oameni de zăpadă, elefanți şi camioane. Dar a așteptat pâna ce toți copiii au fost gata.
„Acum o să facem o farfurie”, a zis profesoara. „Grozav”, s-a gândit băiețelul căci îi plăcea să facă farfurii de toate formele și mărimile. Și a început să facă farfurii de toate formele și mărimile. Dar profesoara le-a spus copiilor: „Așteptați, vă arăt eu cum se face!”. Și le-a arătat cum să facă o farfurie adâncă. „Așa! Acum puteți începe!”, a zis profesoara.
Băiețelul s-a uitat la farfuria profesoarei şi apoi la ale sale. Îi plăceau mai mult farfuriile lui, decât farfuria adâncă a profesoarei. Dar n-a spus nici un cuvânt. Și-a transformat farfuriile lui într-o bilă mare de argilă din care a facut o farfurie adânca și mare ca cea făcută de profesoară.
Și foarte curând băiețelul a învățat să aștepte și să privească și să facă lucruri ca cele făcute de profesoară, și foarte curând n-a mai făcut nimic de unul singur.
Și s-a întâmplat într-o zi că băiețelul și familia lui s-au mutat într-o altă casă, într-un alt oraș.
Și băiețelul a trebuit să meargă la școală. Școala cea nouă era și mai mare și nu mai avea nici o ușă prin care să intre direct din curte în clasa lui. Trebuia să urce niște trepte înalte și să meargă de-a lungul unui coridor lung pâna ajungea în clasa lui.
În prima zi de școală profesoara le-a zis copiilor: „Astăzi o să facem un desen!”.„Grozav”, a zis băiețelul, și a așteptat să-i spună profesoara ce să facă… Dar ea n-a zis nimic. S-a plimbat prin clasă. Când a ajuns lângă băiețel i-a spus:
„Tu nu vrei sa desenezi?”.
„Ba da!”, a zis băiețelul.
„Ce desen facem?”.
„Nu stiu până nu-l faci!” a zis profesoara.
„Cum să-l fac?” zise băiețelul.
„Cum îți place ție!” răspunse ea.
„Să-l colorez cum vreau eu?” a mai întrebat băiețelul.
„Cum vrei tu!”, a fost răspunsul ei. Dacă toți ați face același desen și l-ați colora la fel, cum să știu eu cine l-a făcut?”
„Nu știu!” zise băiețelul.
Și a început să deseneze o floare roșie cu o tulpina verde…

Martie: Din dor de tine, NICHITA...

Am găsit, acum câţiva ani, această povestioară reală. Pentru că MARTIE înseamnă şi 85 de ani de la naşterea sa, o redau aici, cu ghilimelele de rigoare, căci nu mai ştiu sursa:
<< Când a coborât în gara din Chișinău ca invitat al scriitorilor din R.S. Moldovenească, Nichita Stănescu a căzut în genunchi pe peronul gării, l-a sărutat spunând : ,,Am venit din România în România !".
Din clipa aceea KGB-ul s-a mobilizat imediat și Nichita n-a mai scăpat neflancat în permanenţă de cel puțin doi agenți.
La banchetul oferit în cinstea prieteniei dintre scriitori , KGB-istii au avut ordin clar de a-l evacua de urgență pe Nichita , dacă beat sau treaz spunea ceva ,,neprincipial". Nichita a ,,demarat" rapid îngurgitand câteva pahare de votcă . Deja se pierduse numărul paharelor și KGB-ul era ,,pe fază "dar a înlemnit efectiv când, la un nou pahar , poetul a răcnit : ,,Vreau să beau în cinstea lui Lenin !"
După ce a dat pe gât paharul , Nichita a mai înşfăcat unul și a rostit sentențios :,,Vreau să beau în cinstea tovarășului Lenin și a revolutiei ruse!". Din momentul acela, liniștiți și siguri pe situație, agenții KGB s-au pus și ei pe băut.
Câțiva dintre scriitori se uitau deja cu dispreţ la poet, considerând că, beat fiind, și-a trădat principiile și s-a dat cu sovieticii. Au mai curs ceva pahare , până când  unul dintre ,,servitorii" sovietici a început să-i ceară poetului să explice de unde vine aceasta dragoste pentru Lenin și revoluția rusă . Ajutat de unul din ,,paznicii " KGB-iști , Nichita s-a urcat pe un scaun și, sprijinit , dar cu paharul în mână , a rostit răspicat : ,, Beau în cinstea lui Lenin și a revoluției ruse , pentru că mulțumită lor mama mea a fugit din Rusia și eu m-am născut la Ploiești". >>

Radu STANCA(5 martie 1920 - 1961): o poezie de şi pentru suflet...

Ce să-ţi aduc, iubito, de pe mare?"
O întreba în șoapte într-o zi.
"Din insule pierdute-n depărtare
Cea mai frumoasă floare - care-o fi"

Abia se mai zărește-acum catargul.
Pe țărm cu ochii-închiși şi mâna-n sân
O fată albă, alb măsoară largul,
Şi-n ochii ei clipeşte-un somn păgân.

Un an întreg prin insule cu soare
Corabia opri şi strânse-n ea
Morman de flori, căci fiecare floare
Cea mai frumoasă-n felul ei era.

Dar florile, prea multe într-o seară,
Cu pești de aur prinși la subţiori,
Corabia de foc o scufundară,
Şi toți muriră-ncolăciţi de flori.

Pe țărm stau două fete-n așteptare :
"Ce ți-ai dorit ca dar în acest an?"
"Nu-mi mai aduc aminte. Mi se pare...
Cea mai frumoasă scoică din ocean"... 

Nihil Sine Deo