Acum câţiva ani am văzut un film care
m-a cutremurat: “Boudica – Regina războinică”. Cu siguranţă trebuie să fi
învăţat câte ceva despre ea în prima clasă de gimnaziu, dar anii au trecut şi
mi se ştersese din amintire. Cine era Boudica? În ce măsură filmul oglindea
viaţa şi faptele ei? De aici a pornit totul...
Ca şi mine, cu
siguranţă că nu mulţi îi cunosc povestea. Orice
copil englez i-a învăţat-o, însă: o lecţie de vitejie până la sacrificiu dată
Romei, stăpâna lumii la acea vreme. În ciuda greutăţilor şi-a umilinţelor, Boudica
se ridică şi azi, mândră şi triumfătoare, pe malul Tamisei, nu departe de
clădirea Parlamentului, în carul ei de luptă, din roţile căruia lamele de coasă
sfârtecă parcă cerul…
Această statuie de bronz a reginei celţilor şi a
celor două fiice ale sale a fost ridicată, în semn de recunoştinţă, în perioada
de conducere a Reginei Victoria[1]
şi, de ce nu, în cea de plin avânt al curentului romantic în Europa, caracterizat,
printre altele, de reînvierea miturilor, de readucerea în prim-plan a figurilor
eroilor. Focoasa regină a fost o sursă de inspiraţie pentru numeroase opere
literare, printre cele mai cunoscute creaţii aflându-se poemul „Boadicea” de Alfred
Lord Tennyson[2]
(« While about the shore of Mona those Neronian
legionaries/
Burnt and broke the grove and altar of the Druid and Druidess,/
Far in the East Boadicea, standing loftily charioted…”- “În timp ce dinspre ţărmurile Monei aceşti legionari ai lui Nero ardeau şi distrugeau pădurile şi altarele druizilor şi druideselor, departe în est, Boadicea stătea trufaşă în carul ei de luptă...” ).
Burnt and broke the grove and altar of the Druid and Druidess,/
Far in the East Boadicea, standing loftily charioted…”- “În timp ce dinspre ţărmurile Monei aceşti legionari ai lui Nero ardeau şi distrugeau pădurile şi altarele druizilor şi druideselor, departe în est, Boadicea stătea trufaşă în carul ei de luptă...” ).
Numele provine din cuvântul celtic bouda = victorie. Mai este
cunoscută şi sub numele : Boadicea,
Voadicea, Boodicia, Bunduica, Buddug sau
chiar Bunduca. Tacitus a numit-o
"Boudicca" şi aceasta, de fapt, este singura redare contemporană a
numelui, care a ajuns până la noi. Conform dovezilor filologice, se pare că
ortografia corectă era "Boudica", ceea ce-i
apropie numele de un număr de cuvinte celte care denumesc “Victoria”. Viaţa nu îi este
cunoscută pe deplin, dar scrierile istoricilor Tacitus şi Dio Cassius îi alocă
suficient spaţiu pentru a ne putea creea o imagine a acestei regine de
excepţie.
Era soţia regelui Prasutagus, care se afla la conducerea unui
trib de celţi, numit Iceni[3].
Razboinici veritabili, celţii din tribul Iceni erau foarte puternici, însă nu
doar bărbaţii dădeau dovadă de vitejie, ci şi femeile, care luptau cot la cot
cu aceştia. De fapt, se cuvine să specificăm că în toate societăţile aşa-zise barbare (civilizaţia era considerată a
fi apanajul strict al grecilor, şi mai apoi al romanilor), femeile se bucurau
de drepturi şi obligaţii egale cu ale bărbaţilor, un fapt demn de laudă, cu
atât mai mult cu cât femeile europene au trebuit, mai apoi, s-aştepte zorii
secolului XX pentru a-şi recâştiga nişte drepturi de care înaintaşele lor barbare se bucuraseră din plin…
Era, însă, Boudica o barbară care încerca să
distrugă o civilizaţie superioară printr-o serie de atrocităţi?
Sau era o patrioată care s-a ridicat
împotriva unei forţe de ocupaţie străină şi brutală? Singurii îndreptăţiţi să o
judece sunt urmaşii ei.
Conform descrierilor istoricilor amintiţi, regina Boudica
provenea dintr-o familie regală şi era o femeie inteligentă, înainte de toate. Cassius
Dio[1]
scria că „nicicând nu a mai existat o
asemenea femeie. Înaltă,
teribilă la văzut şi dotată cu o voce puternică. Părul roşu în flăcări îi cădea până la
genunchi, şi purta o coroană din aur decorată, o tunică multicoloră şi o manta
groasă legată cu o broşă. Era înarmată cu o lance lungă şi inspira teroare
celor care o puteau vedea”.
Exagerare sau nu, Boudica era considerată a fi unică. Nici nu e de mirare, dat
fiind rolul preponderent decorativ al matroanelor romane...
Dar femeile - războinice nu erau ceva cu totul deosebit
în civilizaţia celtică. Ele formau o societate distinctă, asemeni femeilor –
preotese. Poate că tocmai vocaţia de a ucide, acordată unor fiinţe al căror
destin normal este să perpetueze specia, le-a conferit un caracter anormal şi
neliniştitor. Ele erau privite ca fiind aflate în slujba zeiţei războiului,
Andraste[2].
Despre
Boudica, Tacitus mai scrie că își
conducea armata de pe un car, adresându-se înainte de bătălie
oamenilor
săi cu un discurs în care le cerea să nu o considere o regină nobilă, care se răzbună pentru
regatul pierdut, ci o femeie obișnuită, care se răzbună pentru bătaia de joc
suferită și pentru abuzurile împotriva fetelor sale. Dar care îi era povestea?
Regele Prasutagus locuia alături de tribul său în
regiunea Norfolk de astăzi. În urma cuceririi Britaniei de către împăratul
roman Claudius[1]
în anul 43, i-a devenit aliat acestuia, însă dependent de Roma. După moartea
lui Prasutagus, romanii au intervenit pentru a prelua controlul, în ciuda
faptului că acesta a lasat un testament, prin care lăsa jumătate din regatul
său romanilor şi jumătate celor două fiice ale sale, Comorra şi Tasca.
Legea
romană permitea lăsarea moștenirii numai pe linia bărbătească. După moartea lui
Prasutagus, regatul său a fost anexat la Imperiul Roman. Pământul și averea au
fost confiscate. Potrivit lui Tacitus, Boudica a fost biciuită, iar fiicele ei
au fost violate. Revanşa reginei nu a
întârziat.
Aleasă
conducătoare a armatelor de către supuşii săi, alături de triburile vecine
celtice, Boudica a înregistrat succes după success, masacrând armatele romane
trimise împotriva sa. Răzbunatoarea regină a distrus oraşul roman Camulodunum
(azi Colchester). Tacitus scrie ca la îndemnul ei celţii nu luau prizonieri,
ucigând orice invadator roman capturat şi nu numai romani.
Dio Cassius, la o sută de ani de la
aceste evenimente, povesteşte ceva ce trebuie să fi devenit, între timp,
legendă: “ Ei spânzurară femeile de
seamă, le tăiară sânii şi îi cusură pe gurile lor ca să le vadă mâncându-i.
După care le străpunseră corpurile cu ţăruşi ascuţiţi. Toate acestea le făceau
în timpul sacrificiilor şi al ospăţurilor la care se dedau în templele lor şi
în special în pădurea sacră a Andrastei
(zeiţa războiului) pentru care aveau o devoţiune specială.” (Istoria romană,
LXII, 9)
Londinium
(Londra) si Verulamium (St. Albans) vor avea o soartă similară înainte ca
romanii să reuşească să pună la punct o defensivă suficient de puternică.
Sarcina cade pe umerii lui Gaius Suetonius Paulinus, guvernatorul Britaniei,
care în momentul izbucnirii revoltei se afla într-o campanie de supunere a
triburilor celtice din Insula Mona (astăzi Anglesey) în nord vestul Ţării
Galilor.
Aflând
de revolta icenilor, Suetonius[2]
reuşeşte să adune două din cele 4 legiuni staţionate în Britannia şi trupele
auxiliare disponibile, aproximativ 10.000 de oameni. Nu se cunoaşte cu
exactitate locul bătăliei, dar se ştie că romanii erau depăşiţi numeric (10:1
după Tacitus sau 32:1 după Dio Cassius, deşi realitatea e posibil să fi fost
mai putin impresionantă). Deznodământul bătăliei, în ton cu istoria, îi va
favoriza pe stăpânii lumii, mult mai antrenaţi în bătăliile deschise, corp la
corp. Tacitus scrie că, văzând înfrângerea, Boudica a luat otravă neacceptând
viaţa de sclavă, ceea ce i-a îndemnat şi pe supuşii săi să facă.
Mă
întrebam, la început, dacă Boudica a fost doar o regină barbară, care prin
masacre fără discernământ – conform descrierilor învingătorilor- s-a opus marii
puteri civilizatoare, sau a fost doar o iubitoare a pământului şi a neamului
său… Într-adevăr,
revolta Boudicăi nu lasă în urmă consecinţe politice importante, dar amprenta
ei asupra mentalului colectiv este semnificativă: în definitiv, nu Suetonius este
cel care are astăzi statuie la piciorul podului Westminster, spre deosebire de
noi, care-l ţinem pe Traian la loc de cinste…
Boudica
a fost ultima contestatară a autorităţii Romei. Se spune că împăratul Nero a
fost atât de zdruncinat iniţial de revolta britanică încât se gândea la o
retragere generală din Marea Britanie, dar când rebelii au fost înfrânţi
decisiv a decis ca ocuparea Marii Britanii să continue. Temându-se însă de
politicile dure ale lui Suetonius şi că acesta ar putea provoca o altă rebeliune,
Nero[3]
l-a înlocuit cu guvernatorul mai conciliant Publius Petronius Turpilianus[4].
Înfrângerea Boudicăi a asigurat
dominaţia romană în sudul Marii Britanii, însă nordul rămânea mai departe
neocupat.
[1] Tiberius
Claudius Caesar Augustus Gemanicus (n.10 august, anul 10 î.Hr. – d. 13 octombrie 54) a fost al
patrulea împărat roman al dinastiei iulio-claudiene; a domnit din 41 până în 54.
[2] Gaius
Suetonius Tranquillus (cca. 69/75 - după 130) a fost unul dintre cei mai
importanți istorici romani. Acesta a scris opera intitulată Caesarum XII.
vitae (Viața celor 12 Cezari), care conține biografiile unor împărați
romani, de la Cezar la Domițian, sub forma unor medalioane. Aceste medalioane
sunt structurate într-un segment cronologic, în care sunt narate faptele
politice, militare și culturale.
[3] Nero
Claudius Caesar Augustus Germanicus (n. 15 decembrie 37 - d.9 iunie 68) a
fost al cincilea împărat roman al dinastiei iulio-claudiene.
[4]
Publius Petronius Turpilianus,
a fost un om politic şi general roman, numit guvernator al
Britanniei romane.
[1]Lucius
Claudius Cassius Dio (în greacă:Δίων ὁ Κάσσιος) (n. 155 sau 163/164 - d.
după 229), cunoscut și ca Dio Cassius, Cassius Dio sau (incorect)
Cassius Dio Cocceianus a fost un cunoscut istoric din Imperiul Roman. A publicat o istorie a Romei (Romaika)
în limba greacă, în 80 de volume, începând cu venirea lui Enea în Italia,
fondarea orașului, și ajungând până în anul 229, acoperind astfel o perioadă de
983 ani.
[2]Andraste, cunoscută şi ca Andrasta sau Andred, a fost, conform
istoricului roman Dio Cassius, o zeiţă celtică a victoriei, invocată de Boudica
în timpul luptei sale cu stăpânirea romană.
[1]
Victoria Alexandrina (n. 24 mai 1819, Londra - d.22 ianuarie 1901, Isle
of Wight) a fost regina Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei din 1837
până în 1901, împărăteasă a Indiilor, din 1877 până în 1901, și stăpână a celor
28 de colonii britanice.
[2] Alfred Tennyson (Primul
Baron Tennyson) (n. 6 august 1809 – d. 6 octombrie 1892) a fost poet englez, personalitate importantă
a literaturii britanice din epoca victoriană.
[3] Icenii au fost un trib
britonic (celtic) care a populat teritoriul sud-estic (Norfolk și Suffolk) al
insulei Marea Britanie între secolele I î.Hr. și I d.Hr.
