Motto: ”Oricare gând
ne creează viitorul…”
Louise L. Hay[1],
1992
În anul
1869 Sir Francis Galton, rudă cu Charles Darwin, publică
”Hereditary genius” și aduce, astfel, în atenția opiniei publice personalitatea
creatoare[1], considerând-o a fi atributul exclusiv al
genialităţii. De atunci, conceptul de creativitate a fost abordat prin prisma mai
multor teorii[2] şi a
primit, ca atare, mai multe definiţii. De exemplu: ”Creativitatea
este procesul modelării unor idei sau ipoteze, al testării acestora și al
comunicării rezultatelor.” - E. P.
Torrance[3],
1967, sau ”Creativitatea reprezintă interacțiunea optimă generatoare de nou
dintre atitudini și aptitudini.”- P.
Popescu-Neveanu[4], 1978.
Cel
care introduce, în vocabularul psihologic, termenul creativitate este psihologul
american Gordon Allport[5], prin înlocuirea termenilor ”spirit
inovator”, ”inventică”, ”talent”(1937), iar Congresul Asociației psihologilor
americani din 1950 este considerat ca dată de început a unor studii sistematice
de creativitate. În cadrul congresului, J.
P. Guilford[6], președintele
acestei asociații, își susține teza potrivit căreia fenomenul creativității
reprezintă o trăsătură general umană și că toți oamenii pot fi distribuiți pe o
scală continuă a creativității la diferite nivele. Din acel moment creativitatea nu a mai fost
considerată drept un atribut exclusiv al geniului uman și studiile de cercetare
au cunoscut o cu totul altă orientare.
Dar cum se manifestă o personalitate creativă?
Iată câteva consideraţii generale:
R.J.Sternberg[7] (1988)
numește cele mai importante caracteristici ale unei personalități cu un înalt
potențial creativ: spirit de aventură;
perseverență; înclinație spre cercetare; deschidere către noi experiențe; spirit
de lider; disciplină și capacitate de ordonare a propriei
activități; motivație intrinsecă; centrare pe sarcină; competitivitate; prezență socială bună; nevoie
de intimitate, realizare independentă;
comportament
neconvențional; nevoia
de experiențe de vârf.
Pornind de la ideea că „în fiecare individ există un
potenţial creator” (C.W. Taylor), precum şi de la aceea că există mai multe
niveluri de structurare a creativităţii, Anca Munteanu[8]
propune o abordare pe verticală a creativităţii, identificând astfel
următoarele niveluri: creativitatea expresivă – forma fundamentală a creativității, care nu e
condiționată de nicio aptitudine și e cel mai ușor de surprins în desenele
copiilor, caracteristicile principale fiind spontaneitatea și libertatea de
exprimare; creativitatea
productivă – specifică tehnicienilor; creativitatea inventivă – valorificată prin invenții și descoperiri; creativitatea
inovativă – presupune înțelegerea profundă a
principiilor unui domeniu și apoi abordarea inovativă a unui anumit fenomen; creativitatea
emergentă – nivelul superior, atins doar de puțini
indivizi (ex.Ch. Darwin, A. Einstein).
M.
Mead[9] demonstrează
existența unei legături indisolubile între cultură și creativitate. Astfel, culturile care își educă copiii
într-un spirit receptiv și liber pentru a fi capabili să asimileze cerințele
mediului, în spiritul libertății de exprimare, care acceptă și valorizează
gândirea divergentă, vor avea indivizi creativi, iar T. Amabile[10]
afirmă că ”factorii sociali (familia
și școala) pot avea impact semnificativ (motivator sau inhibator) asupra
creativității.”[11]
Aşadar, educației îi revine ca sarcină de bază
dezvoltarea și structurarea forțelor creative existente în fiecare copil,
astfel încât activitatea individuală să devină în mod firesc și o activitate
creativă. Astfel, profesorul se află în fața unei probleme fundamentale: ”Cum se poate stimula creativitatea
elevilor?”, ”Care sunt coordonatele unei educații în vederea obținerii
creativității?”.
Cercetările
(E. P. Torrance, T. Amabile) au demonstrat că o totală deschidere a
profesorului spre creativitate constituie un important factor stimulator al
acesteia. În acest scop, o condiție de bază este aceea ca profesorul însuși să
fie creativ, să cunoască date despre creativitate, despre psihologia
creativității, despre cum poate fi aceasta reperată și apoi dezvoltată în
cadrul procesului educațional. Este obligatorie respectarea personalității
creatoare a elevului, dar acest lucru nu este tocmai ușor. Elevul creativ pune cel mai adesea întrebări
incomode, oferă soluțiile cele mai inedite în rezolvarea unor probleme, nu
respectă standardele, manifestă o curiozitate supărătoare și este întotdeauna
nonconformist.
Prin studiile sale, Ann Eriksson[12]
a dovedit că, în școlile suedeze, profesorii consideră elevii creativi ca
fiind enervanți, doritori să facă totul altfel, perturbatori ai liniștei din
clasă, egocentrici și egoiști, plini de idei ciudate, indisciplinați și
neobedienți. Ana Stoica-Constantin[13]
a cercetat (în 1988) acest aspect în rândurile profesorilor din școlile
românești și concluzia sa a fost că doar 38% dintre aceștia apreciază în mod
favorabil o conduită creativă și semnalează încă de atunci că accentul este pus
pe stilul convergent de gândire. Bănuiesc că procentul nu a suferit o majorare
substanţială în decursul ultimilor douăzeci şi cinci de ani, decât la nivel
declarativ.
Este
evident, așadar, că cel mai adesea sistemele educaționale nu numai că nu
incurajează, ci chiar oprimă elevilor orice tentativă de a fi creativi, prin
cultivarea unui comportament stereotip.
Profesorii
apreciază mai mult elevii care își rezolvă sarcinile în mod disciplinat, fără
să comenteze și care sunt oricând dispuși să accepte modul de gândire al
profesorului sau al majorității. La rândul lor, elevii știu ce le place
profesorilor și se conformează cu obediență. A.J.Cropley[14]
consideră că nimic din această stare de fapte nu trebuie să constituie o
surpriză, dat fiind că cei mai mulți dintre elevii creativi nu se adaptează la
condițiile oferite de școală. E.P.Torrance
merge chiar mai departe și afirmă că elevii creativi sunt sufocați de
conformism și cel mai adesea sunt puși să aleagă între a fi originali și
creativi și a fi acceptați de mediul în care trăiesc și învață.
T.
Amabile evidențiază în acest scop greșelile din sistemele de educație, greșeli
care, în mod evident, influențează manifestarea
potențialului creativ al elevilor. Ea le denumește ”factorii asasini ai creativității”: evaluarea (poate submina creativitatea unui copil deoarece
acesta se va concentra cel mai mult pe felul în care munca sa va fi apreciată
și nu-și va manifesta imaginația și propria fantezie); recompensa ( duce la înăbușirea motivației
intrinseci, a imboldului personal); competiția (cei mai mulți elevi
ajung să fie preocupați mai mult de dezvoltarea unor strategii de depășire a
celorlalți, fapt ce dăunează de regulă creativității lor); restrângerea capacității de alegere (se referă la impunerea unor reguli stricte,
a unor constrângeri în privința rezolvării sarcinilor de lucru,
inoculându-li-se ideea că rezolvarea problemei respective suportă o singură
modalitate).
Unii profesori sunt descurajați de faptul că
se simt presați și urmăriți de către familiile elevilor lor în ceea ce privește
modul de predare și abordează de regulă acel stil care este pe placul
părinților, chiar dacă este în defavoarea necesităților educaționale ale
copiilor. Câți părinți nu sunt satisfăcuți decât atunci când văd în caietele
copiilor lor pagini întregi cu exerciții și probleme, etc. ? Din această cauză
se impune o cât mai strânsă legătură între școală și familiile elevilor și
informarea acestora asupra obiectivelor urmărite și a metodelor utilizate.
În mod normal apare întrebarea: ”Care este
atunci rostul creativității? De ce este ea necesară?” Răspunsul este simplu
și mereu valabil, în ciuda tuturor opreliștilor: un individ creativ este o
sursă de dezvoltare a societății, un factor de progres, iar o minte creativă,
cu cât este mai timpuriu descoperită și dezvoltată, cu atât va insemna un
câștig pentru viitorul acelei comunități.
Nu există un ghid al creativității astfel
alcătuit încât să poată fi deschis la capitolul x sau y, cu scopul de a ști ce
pași trebuie parcurși în anumite situații. Se impune doar o nouă abordare a
stilului de predare-învățare, mai creativ, mai permisiv faţă de gândirea
elevilor, de modul lor de acțiune și de relaționare cu cei din jur.
Concluzii:
I. Școala poate deveni un promotor al
inițiativelor creative atunci când asigură condiții ca: democratizarea relației profesor-elev prin
implicarea elevului în demersul didactic; crearea unei atmosfere școlare propice,
între autoritarism și liberul-arbitru; restructurarea programelor școlare prin
extinderea acelor discipline care stimulează în mod direct creativitatea
(literatura, muzica, desenul), dar și prin includerea unor discipline noi; evitarea
supraîncărcării, a excesului de informații; includerea unor strategii creative
(învățarea dirijată, experimentul, etc.);
II. Profesorul deține un rol major prin: încurajarea unei
atmosfere școlare favorabile
creativității (fără inhibiții, fără criticism exagerat); cultivarea și
dezvoltarea încrederii de sine a elevilor; îmbunătățirea pregătirii sale
psihopedagogice; stimularea tuturor trăsăturilor de personalitate a elevilor;
disponibilitatea sa și în afara orelor de curs; promovarea unei ușoare supraevaluări a
capacităților elevilor; organizarea, în cadrul orelor de curs, a unor
perioade în care notarea elevilor să fie suspendată;
Este foarte important ca profesorul
să țină seama de tendința elevilor cu un
înalt potențial creativ de a fi mai puțin interesați de lucrul în echipă.
III. Prin stimularea
creativității, personalitatea elevilor cunoaște evidente îmbunătățiri: pun întrebări, devin
curioși față de multitudinea de probleme din lumea care-i înconjoară; își înving teama, dobândesc curaj în abordarea
sarcinilor de lucru ; învață să-și cunoască propriile capacități și să
le compare cu ale celorlalți; dobândesc încredere în forțele proprii; comunică mai ușor cu
ceilalți; scapă, se eliberează de preconcepția falsei modestii; [15]își manifestă cu mai mult curaj opiniile
în cadrul grupului din care fac parte, nu se mai tem de faptul că ar putea fi
îndepărtați din grup din cauza felului lor de a gândi și acționa.
”Copilul care renunță de la prima lui
cădere, nu va învăța să meargă niciodată.” Louise L. Hay
[1]
Sir Francis Galton (1822-1911) a fost un inventator,
geograf, explorator, meteorolog, antropologist renumit în epoca victoriană. Studiind arborele genealogic al unui
număr mare de familii celebre din care timp de mai multe generații au provenit
mari personalități, Galton a tras concluzia că există o strânsă legătură între
ereditate și spiritul creator, ereditatea fiind factorul determinant în
nașterea, declanșarea și afirmarea personalității creatoare.
[2]
Teoria psihanalitică (S. Freud), Teoria asociaționistă (S.A. Mednick), Teoria gestaltistă ( R.L. Mooney),
Teoria behavioristă ( C.F.
Osgood), Teoria
umanistă ( A. Maslow), Teoria culturală ( M.J. Stein), Teoria factorială ( J.P. Guilford, Paul
Popescu-Neveanu), Teoria cognitivă (A.J. Cropley).
[3] Ellis Paul Torrance (1915-2003), psiholog
american, profesor de psihologia educației, cunoscut prin studiile sale în
domeniul creativității. A fondat Torrance
Center for Creativity and Talent Development în 1984 și a elaborat bateria
de teste de creativitate Torrance Tests
of Creative Thinking TTCT.
[4] Paul Popescu-Neveanu (1926-1994) a fost un psiholog și profesor
universitar român, iar între anii 1990 -1994 a fost Directorul Institutului de Psihologie al
Academiei Române.
[5] Gordon Willard Allport (1897-1967), psiholog
american, a fost unul din primii psihologi care s-au dedicat studierii
personalității umane.
[6] Joy Paul Guilford (1897-1987), psiholog
american, renumit pentru studiile sale în domeniul gândirii convergente și
divergente.
[7] Robert Jeffrey Sternberg (1949),
psiholog și profesor american, predă psihologia la Oklahoma State University.
[8]
Anca Munteanu, profesor univ. dr. emerit la Universitatea
de Vest Timisoara, autoare a mai multor studii şi lucrări de specialitate
[10] Teresa Amabile (1949) - doctor în psihologie la Universitatea Standford în
1977,profesor la Harvard Business School, cunoscută pentru lucrările sale în domeniul
creativității.
[11]Amabile,
T. (1996), „Creativitatea în
context”
[12] Ann Eriksson (1956)- profesor și
cercetător suedez, scriitoare și militantă Greenpeace.
[13] Ana Stoica- Constantin- profesor
doctor la Catedra de psihologie a din cadrul Universității ”A.I. Cuza” din
Iași, unde predă rezolvarea conflictelor și psihologia creativității. În 1995 a
fost medaliată cu aur (distincția Henri Coandă) pentru activitatea sa în
domeniul creatologiei.
[14] Arthur J. Cropley (1935), ”Creativitatea și
rezolvarea problemelor- implicații asupra colectivului de elevi.”, British
Psychological Society
