"Am ieşit din mine ca să păşesc mai departe..."*MiRcEa ELiAdE(1907-1986)

sâmbătă, iunie 24, 2017

Ceea ce nu trăieşti la timp, nu mai trăieşti niciodată...

Au fost cândva, demult, doi tineri frumoşi care se iubeau nebuneşte. Dar destinul  a făcut  ca drumurile lor să se despartă. După un sfert de veac, soarta i-a  adus  din nou faţă în faţă. Era  întâlnirea  de care ea se temea cel mai mult,  deşi ştia că trebuie să facă pace cu trecutul... Iată:
În mod absolut năucitor pentru mine, năucitor prin ritmul cu care se desfăşoară întâmplările, mă întâlnesc cu trecutul. Cu Acel trecut, pe care-l purtam după mine ca pe o povară şi de care eram incapabilă să mă detaşez. Câţi ani au trecut? Un sfert de veac? E mult, e puţin, pentru ca un om să afle că a fost dragostea vieţii cuiva incapabil să-şi arate trăirile, iar alt om să afle de ce a fost părăsit?  E mult, e puţin, ca să înţelegi că ce ai decis atunci a fost corect? E mult, e puţin, ca să poţi discuta despre o taină care v-a apropiat şi v-a despărţit totodată? Răsuflu uşurată... După un sfert de veac răsuflu uşurată... Şi bărbaţii pâng, dar ei plâng întotdeauna prea târziu.
Mi s-a amintit cum râdeam, cum  mă îmbufnam când o vorbă nu îmi era pe plac, cum mă împăca, căci întotdeauna mă împăca... Mi s-au amintit toate, ca unui  copil... Doamne! Iar eu râdeam. Nu, nu am uitat nimic, deşi nu am lăsat să se vadă asta. Iar în mine am simţit nu un regret, ci o detaşare. "Simt că au trecut doar câteva zile de când nu te-am văzut!" Am oftat prelung. Eu îmi găsisem liniştea...
"Cum o să pot trăi de-acum fără tine?" Cum ai trăit şi până acum...
 

joi, iunie 08, 2017

8 iunie: La mulţi ani!

Treisprezece ani nu pot fi şterşi cu buretele. Rămân doar amintirile frumoase.

luni, iunie 05, 2017

5 iunie: Ziua învăţătorului

Cred că-n urma fiecăruia dintre noi rămân mai ales faptele bune pe care le-am făcut pentru cei din jurul nostru. Cred că-n urma mea va rămâne Dragoste...

vineri, iunie 02, 2017

The most beautiful girl in the world: Norma Jeane

Marilyn Monroe (1 iunie 1926 - 5 august 1962)


 

Aut bovis, aut ovis pinguia femora adolebit... (Homer)

Multă lume s-a ofensat în legătură cu "oaia lu' D'aia"...  Eu nu. Eu am râs, dar am râs amar. Îmi place când ne dăm lei-paralei, n-ar fi prima oară de-a lungul vremii şi vremurilor, doar că Ea, Istoria, are grijă să ne dea peste nas. Dar eram maieştri la tactica hărţuirii, nimic de zis. Lipsa de educaţie  s-a convertit dureros într-o "artă" de-a ne urma conducătorii orbeşte, mai puţin atunci când cauzele au fost nobile. Mă dor multe din istoria noastră. Mă doare şi oaia aia, pentru că dincolo de imaginea ei drăgălaşă, cu o floricică în gură şi pe o pajişte ca cele din Alpi, căci mai avem, slavă Domnului, ea semnifică o mentalitate greu de dezrădăcinat. Mioritică, ar spune unii; eu mă abţin aici.
Parcă Banciu zicea ceva de bour, de zimbru... uuuff... Dar de lupul dacic de ce se tem unii să zică?
Fraţii noştri nu se tem... 

joi, iunie 01, 2017

I'm a big girl in a so big world...


Am avut o copilărie frumoasă, poate tocmai de-asta am simţit nevoia s-o prelungesc. Am fost un copil dorit şi iubit, dar răsfăţat cu limită. Numai draga mea bunică încălca regulile, dar asta nu m-a făcut să fiu nici egoistă, nici arogantă cu cei din jurul meu. 
Marea mea slăbiciune au fost păpuşile. Nici eu nu mai ştiu câte aveam. Ştiu doar că toate aveau nume, erau pieptănate şi îngrijite, ba le coseam şi hăinuţe şi întotdeauna ocupau trei sferturi din patul meu, la culcare. Mi-a mai plăcut şi să desenez... Da, n-am citit întruna, deşi lumea cărţilor a fost lumea în care mă simţeam specială. Jocuri? Şotronul, Omul negru, De-a prinsa, De-a ascunsa... Cine le mai ţine minte? Dar ţin minte acele dimineţi încărcate de rouă în care porneam să prind cosaşi de iarbă împreună cu Marius, vărul meu, ca mai apoi să ne pierdem în timp de-a lungul văii din micul sat al bunicilor mei. Nu trebuie să-nchid ochii ca să văd apa aceea atât de curată, încât puteai chiar să-ţi astâmperi setea din ea... Strălucea sub mângâierea razelor dimineţii şi peştişorii aceia după care alergam noi, micii pescari, se zbenguiau la fel de fericiţi ca şi noi. Ţin minte şi alaiul pe care-l făceam împreună cu verii şi verişoarele mele din Bihor atunci când urcam în vârful unui deluţ pentru a îngropa vreo libelulă sau vreun fluture... Cu muştele ne purtam sadic, aş zice, lol. Văd şi acum murele acelea uriaşe pe care le înfulecam cu poftă, căci în găletuşele noastre nu se prea aduna mare lucru; le simt şi acum gustul. Văd şi simt multe din copilăria mea din Bihor. Nici nu mă mir că sufletul meu va rămâne mereu acolo.
Fericirii mele de atunci i se datorează chipul luminos de acum. N-am niciun dubiu în privinţa asta. Am rămas un copil mare într-o lume la fel de mare, care categoric nu are mai nimic în comun cu ceea ce ochii mei de-atunci vedeau...