Intru în 2017 cu tristeţe în suflet. Unul din cei mai buni prieteni ai mei traversează de ceva timp o perioadă foarte dificilă. Acum şapte ani, acest prieten mi-a fost alături şi aş vrea acum să-i pot întoarce ajutorul. Din tot sufletul aş vrea. Precum i-am spus aseară la telefon, mă simt inutilă ca prietenă. Nu mi-aş fi permis să-i dau niciun sfat, căci doar el însuşi poate găsi răspunsul cel adevărat. Dar el nu e extrovertit ca mine... "Tot ce vreau acum e să te ştiu sănătoasă." a fost răspunsul lui la întrebarea mea: "Mă faci să plâng (şi chiar plângeam). De ce vrei să mă simt inutilă?" Am vorbit rar în ultima lună şi jumătate. Practic, am vorbit doar aseară şi de Crăciun, dar scurt. M-a anunţat şi gata! n-a mai fost chip să dau de el.
Am scris aici despre prietenie. Poate mai puţin am scris despre prietenii mei. Despre acest prieten nu cred că am scris nici măcar un singur rând. Nici acum nu voi scrie decât atât: este un om deosebit, nici nu poate fi altfel. Este un om poate prea dedicat muncii lui, chiar excesiv aş zice. Este un om care ascultă, care ştie să ofere o mângâiere, dar care acum refuză s-o primească înapoi, preferând să se închidă în sine. Nu ştiu ce-i va aduce viitorul... Ştiu doar că se află în faţa celei mai importante decizii din viaţa lui de până acum şi sper şi mă rog să-i fie bine.
