Într-un decembrie geros şi-nzăpezit, nu ca cel de-acum, şi-ntr-o
dimineaţă de 13, profesoara mea de Româna ne-a spus la şcoală: "A murit
NICHITA."
Ani de zile-am fost, mai apoi, supărată pe El... Printr-o mirare, ultima mea Olimpiadă naţională de Limba română "Mihai Eminescu" a însemnat o confruntare, la prima vedere, cu poezia "Adolescenţi pe mare". Ah! N-a fost un eşec, dar nici victoria pe care mi-o doream şi care mi-ar fi îndreptat paşii nu spre Chimie, ci spre Filologie. Mi-am repetat ani şi ani: "Nichita e de vină, Nichita e de vină...", dar ce-avea el cu lipsa profunzimii gândirii mele din acea zi de aprilie?
Am înţeles asta, în cele din urmă, şi-am prins din nou drag de-a-i desfereca taina cuvintelor şi, mai ales, a necuvintelor sale.
Şi ce tare-i mai iubeam, Doamne, emisiunile de "5 minute" de la TVR şi ce tare le duc dorul...
