Da, îndrăznesc să cred în România!

Mai sunt lucruri pe care n-am îndrăznit să le fac până acum. Am făcut, însă, destule. Am avut şi sigur voi mai avea şi rateuri, dar îndrăzneala va rămâne. Am îndrăznit să cred că pot înota, dar era să mă înec în apă mică; am îndrăznit să cred că pot să merg pe bicicletă, dar am căzut la un moment dat şi-am abandonat ideea; am îndrăznit să cred că pot şofa, dar am înţeles, până la urmă, că pot fi un mult mai bun pieton... Astea-s rateurile notabile; amuzante, dar n-ar fi chiar râsul meu: admit că mi-e ciudă pe lipsa mea de tenacitate în aceste privinţe. Ah! Ar mai fi o îndrăzneală chiar mai mare decât cele enumerate, aş spune, dar... în fine! N-a mers şi pace. În rest, tot ce-am îndrăznit să fac a fost încununat cu succes.

Ce-aş mai putea spune? A fost o introducere mai "scărpinată", ca să-i zic aşa... Ceea ce vreau să zic azi e de fapt asta: deşi mă doare în fiecare zi realitatea, uite că îndrăznesc să mai cred în România... Îmi privesc, zi după zi, elevii de-acum, aşa cum i-am privit şi pe cei de dinaintea lor, aşa cum îi voi privi şi pe cei care vor urma. Ştiu că le-am dat şi le voi da mereu tot ce am mai bun în mine, mai valoros, mai adevărat, mai uman... De ce? Îmi iubesc meseria, dar o fac şi pentru că da, îndrăznesc să cred în România! Îndrăznesc să cred că minţile luminate sunt cea mai puternică speranţă a noastră, dacă nu singura.
Câţi dintre voi îndrăzniţi sau mai îndrăzniţi? N-aş vrea să rămână doar un slogan electoral, chiar dacă unul extrem de profund, după mine. Sunt convinsă că dacă am fi cât mai mulţi, visele noastre ar putea deveni realitate. Ce s-ar fi ales de noi, de-a lungul istoriei, dacă n-ar fi existat alţi îndrăzneţi, înaintea noastră? Nu-mi propun să încep o predică legată de patriotism, era doar o întrebare retorică, căci aici n-are cum să-mi răspundă nimeni...