Sunt 6 ani de la moartea unuia dintre poeţii mei de suflet, Adrian
Păunescu. Mi-amintesc valurile de postări de pe FB, care mai de
care... Era un must have să spui ceva despre el, să ai pe wall ceva
dedicat lui, deşi nu toate postările au fost fireşti, adică adecvate
momentului. Ţin minte că eu, cea care nu o dată postase despre poeziile
lui, dar constant, aşa cum şi-n ziua de azi o fac, m-am simţit mică şi
neînsemnată în acel noian de efuziuni sentimentale care cuprinsese
brusc lumea virtuală. Eu nu-mi găseam cuvintele şi mă simţeam
stânjenită, chiar vinovată. Apoi totul s-a terminat, la fel de brusc
precum începuse. Eu, nu. Eu am rămas aceeaşi în aducerile mele aminte...
Da, poete! Te-am iubit de la prima poezie ascultată ("Leagăn pentru
toată copilăria"). Te-am iubit, deşi-am întâlnit, de-a lungul anilor,
poeţi mult mai îndemânatici decât tine... Dar te-am iubit, poete, pentru
faptul că gândul tău mi-a ajuns la inimă direct, fără-a-l trece prin
filtrul minţii... Dumnezeu să te odihnească în pace, Adrian Păunescu! Şi
nu, nu am reuşit până acum să-ţi citesc toate poeziile...
