"Am ieşit din mine ca să păşesc mai departe..."*MiRcEa ELiAdE(1907-1986)

marți, mai 31, 2016

"Copilăria este regatul unde nu moare nimeni." – Stephanie Meyer

Nu, nu e ridicol să te simţi un copil mare. E trist să încetezi a mai fi. 

Un gând de copil mare

"Revăd din nou poiana primei amintiri -
Copilul care am fost eu spre mine vine,
Vorbeşte rar muşcându-şi buzele subţiri...
- îmi placi. Dar eu am să devin mai bun ca tine...


şi mă priveşte cu o candidă trufie,

în jur se leagănă-al pădurii verde cerc,
Mă simt pătruns de-o-nlăcrămată duioşie
- Copil prostuţ, tu oare crezi că eu nu-ncerc?"

--------------------------
Îmi place la nebunie "Lupta cu inerţia" a lui Labiş. Îmi place Labiş. L-am perceput mereu ca pe-un James Dean al literaturii române, o comparaţie mai aparte, recunosc. 
Acum câţiva ani, la finalul unui curs, tipa care prestase în faţa noastră, în mod surprinzător, a scos o carte (banală, aveam să aflu mai târziu) şi ne-a zis: "O primeşte cea sau cel care va recita, spontan, o poezie." Nici n-a terminat bine, că m-am trezit recitând din Labiş, "Mama". Nici eu nu ştiu de ce asta mi-a venit în minte. Îi iubesc pe Vieru, pe Păunescu, pe..., dar Labiş a-nsemnat de la-nceput altceva... 
Tot în mod ciudat, de fiecare dată, în ultimii ani, înainte de 13 februarie, simt nevoia să recitesc "Lupta cu inerţia"... Un fel de vorbă cu mine însămi şi nu pun ghilimele.

luni, mai 30, 2016

Amintiri...

Acum doi ani, munceam pe mai multe planuri, ca de obicei: mă aflam la final de ciclu cu elevii mei şi ne pregăteam intens pentru testare; pregăteam ţinutele fetiţelor pentru mini-parada ECO de la Casa Tineretului; reciclam PET-uri pentru un pod care, din păcate, n-a mai intrat în G.Book.
Nu pot posta fotografiile din ziua paradei, dar am găsit câteva, făcute în timp ce lucram... Doar câteva. În total, am îmbrăcat 11 fetiţe, cu vârste de la 6 la 11 ani. Inclusiv accesoriile- brăţări, coliere, ineluşe, poşetuţe... A fost nebunie curată! Până la epuizare! Nu mă-ntrebaţi de sponsor... Cardul meu, ca de obicei.
Mi-am reciclat - MANUAL (îţi mulţumesc, bunica mea dragă, că m-ai învăţat, la 6 ani, să cos, să brodez, etc. !)-  toţi jeans-ii în fustiţe, pălărioare, poşete, veste - pentru fetiţele mele dintr-a IV-a.Celelalte fetiţe au avut ţinute din saci de plastic... Aşa am încheiat întregul proiect "Cu Mişcarea de reciclare în Europa". Dumnezeu m-a iubit, căci a fost un proiect de succes. 
Azi aş mai face aşa ceva? Poate...








Eine Rose, ein Gedanke...

"Rose, oh reiner Widerspruch, Lust,
Niemandes Schlaf zu sein unter soviel
Lidern." 

R.M.Rilke

duminică, mai 29, 2016

29 mai : "L'amor che move il sole e l'altre stelle..." DANTE ALIGHIERI

După aproape opt veacuri, din gândirea şi scrierile lui au rămas nu numai crezul într-o Monarhie universală, cu un despot luminat, ci şi unele din cele mai frumoase versuri despre Iubire...
"Te iubesc şi te voi iubi întotdeauna, iar dacă şi după moarte oamenii iubesc, şi mai bine cu tine în Iad, decât fără tine în Paradis..." - iată un gând care-a inspirat, peste secole, mulţi alţi scriitori ( un exemplu care-mi vine-n minte, din - poate- una din cele mai frumoase poveşti de dragoste din literatură : "Oricum - era de preferat iadul cu o femeie deşteaptă, decât paradisul cu una proastă." Mihail DRUMEŞ) ...
------------
Ceva minunat! Una din fostele mele colege şi amice mi-a scris azi: "Miha, postarea ta despre Dante mi-a adus zâmbetul pe buze." "Cum aşa?" am întrebat-o. "Aşteptăm al treilea copil, un băieţel. Cum pe soţul meu îl cheamă D..., pe fetiţă D... şi pe băieţel D..., ne-am gândit ca pe noul-venit să-l botezăm Dante. Când am dat de postarea ta, mi-am zis că e un semn!"
Mein Got! mi-am zis. Un numerolog probabil ar zice că Dante înseamnă forţă, personalitate puternică, vizionarism şi tot probabil e că n-ar greşi. 
 

vineri, mai 27, 2016

Dragul meu drag

Azi ne-am făcut timp şi pentru stat afară, la aer. Oricum, în clasa mea e cumplit de cald vara, deoarece ferestrele sunt spre E. Jaluzele opresc doar lumina soarelui, nu şi căldura.
Dragul meu din poză şi-a dorit foarte mult să ne facem un selfie pe banca pe care am stat în urmă cu doi ani, când încă era la Grădi şi mă-ntreba : "Miha, mai e mult până la toamnă?" Abia aştepta să fie cu mine, ca elev al meu. I-am avut ca elevi şi sora, şi fratele mai mare, deci dragul meu drag mă cunoaşte de când avea câteva luni. A fost dragoste la prima vedere. Între timp, Miha a devenit "Doamna", dar dragostea a rămas aceeaşi. 
 2014
2015

Prietenii mei, bărbaţii...

Dintre toţi prietenii mei, cei mai mulţi sunt bărbaţi. Ei nu mă invidiază. Ei nu mă  bârfesc. Ei mă ascultă. Ei mă sfătuiesc. Ei îmi spun sincer dacă îmi stă cu ceva bine sau dacă nu. Lor le pot spune, fără teama că m-ar trăda, cele mai adânci secrete. 
La rândul meu, îi ascult, îi sfătuiesc, îi respect. Îi iubesc. În 95% din cazuri, ca pe nişte fraţi. Fiind singură la părinţi, am simţit mereu nevoia unui frate. Dacă ei mă privesc ca pe-o soră? Nu i-am întrebat niciodată. Poate şi din teama că răspunsul n-ar fi cel aşteptat.
Dar se pot transforma prieteniile în altfel de iubiri? Vărsătoarea din mine spune că da, că prietenia este o condiţie fundamentală pentru formarea unei relaţii de altă natură. Transformarea unei mari prietenii într-o iubire este, însă, o treabă delicată; chiar riscantă, aş spune. Nepotrivirea fizică dintre doi buni prieteni le poate îngropa prietenia pentru totdeauna; în cel mai fericit caz, prietenia supravieţuieşte, dar nu aşa cum a fost.
Şi-atunci, cum e mai bine? Să te-arunci orbeşte-ntr-o relaţie, indiferent de durata şi veridicitatea ei, cu speranţa că-ntr-o zi veţi descoperi şi prietenia? Să pui stavilă-ntre tine şi cel mai bun prieten, din teama de-a nu strica ceea ce-aveţi? Să treci dincolo de limite şi-apoi, în caz de eşec, să te prefaci că totul e ca-nainte?
Nu-s aşa de-nţeleaptă precum par, LOL. Sunt doar o Vărsătoare care crede cu tărie că-ntre doi oameni de sex opus pot exista şi doar sentimente la nivel sufletesc, profunde. 

miercuri, mai 25, 2016

Maybe

Acum exact şaisprezece ani, acceptam ceva foarte important şi credeam că va fi pentru toată viaţa... Au urmat ani în care m-am străduit din toată fiinţa mea să mă ridic la înălţimea aşteptărilor.

marți, mai 24, 2016

D'ale...

Am urmărit cu interes, deşi nu votez în capitală, dezbaterea organizată de A3. Recunosc că am avut o oarecare frustrare: de dragul democraţiei, se cuvenea să fie invitaţi toţi combatanţii. Mai la-nceputuri, aşa erau organizate dezbaterile, cel puţin în faza incipientă. Aseară, însă, i-am ascultat doar pe primii patru, conform sondajelor apărute pe piaţă. A lipsit Robert T. Nu mă omor după el, dar are câteva puncte în Programul său electoral care ar merita dezbătute. 
Comentarii, chiar mici de tot? Ar fi astea:
1) Nicuşor Dan - o surpriză plăcută: un tip coerent şi clar cu o inteligenţă peste, mult peste medie.
2) Daniel Barbu - singurul care a ridicat problema protejării cetăţenilor împotriva violenţei de toate felurile. Să nu uităm că majoritatea ştirilor au ca subiect violenţa, fapt care ar trebui să ne îngrijoreze şi să ne determine să acţionăm în prevenirea şi combaterea ei, înainte de-a fi prea târziu.
3) Cătălin Predoiu - ei, bine, admit că-mi place mutrişoara lui... Dacă-l văd în postura de primar general? Nu prea, sinceră să fiu, dar nu din motive de incompetenţă. El şi-ar avea locul în alte structuri. Interesantă a fost propunerea fermă făcută celorlalţi candidaţi ai dreptei. O propunere logică pentru care cu siguranţă şi-a(u) călcat pe mândrie. Din câte am înţeles, însă, studiind sondajele, Nicuşor Dan ar fi cel mai bine plasat. Fireşte, asta e mai greu de acceptat...
4) Gabriela Firea - nu-mi place. Nu-i uit atitudinea avută în 2014 şi cred că o bună parte din vina eşecului lui Victor la prezidenţiale i se datorează. 
5) Discursul actriţei invitate, oricât de simpatică mi-ar fi, mi-a trezit şi mie amintiri din epoca... Cred că Gabi Firea, dacă tot voia să invite pe cineva din lumea asta, putea alege mai bine. 
----------------
Opţiunile mele pentru TM? Sunt gata şi bătute-n cuie. Deşi, atât la P, cât şi la CJ, am avut plăcerea să-i cunosc pe mulţi dintre cei implicaţi, alegerea a fost mai uşoară decât credeam.

luni, mai 23, 2016

Pornind de la Arghezi...

"De-abia plecaseşi .
Te-am rugat să pleci .
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi !

Ţi-aş fi făcut un semn, după plecare,
Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare ?

Voam să pleci , voiam să şi rămâi.
Ai ascultat de gândul cel dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat ? De ce-ai mai fi rămas ?"
------------------------
În viaţa unei femei cu siguranţă vor exista mai mulţi bărbaţi.Am tot auzit de sintagme de genul "femeia unui singur bărbat" sau "bărbatul unei singure femei". Utopii, din punctul meu de vedere, căci mintea, MINTEA, poate înşela adeseori mai profund decât trupul. Cu cât femeia este mai frumoasă, cu-atât în jurul ei vor roi mai mulţi bărbaţi, deşi o femeie frumoasă va fi rareori şi o colecţionară, în comparaţie cu una mai puţin hărăzită, dar mult mai dezinhibată... Dar o femeie, oricum ar fi ea, odată cucerită, trebuie şi păstrată, fapt cu care, nu-i aşa, dragii noştri bărbaţi nu-şi prea bat capul sau, dac-o fac, cel mai adesea e într-un mod ciudat, cocoşesc...
De cele mai multe ori, a păstra este mai greu decât a cuceri, dar hai să-i spun asta celui mai bun prieten al meu şi-mi va zâmbi cu un aer plin de "vinovăţie". Cum? Când el, în intimitatea, parfumată sau nu, e cel mai cel? Continuarea n-o mai spun, din pudoare, dar e lesne de intuit. Un bărbat gândeşte, la urma-urmei, cu ce crede el că are mai de preţ, lol, dar vai! şi cel mai efemer. Rareori un bărbat va accepta că o femeie se păstrează cu-adevărat prin gesturile simple, care ţin de suflet, de respectul de sine, de Neuitare... Nu degeaba se spune că te preţuieşte cel care-şi face timp liber pentru tine, nu cel care te caută numai când are timp liber.Cele mai multe relaţii mor din cauza asta, a indiferenţei.
Dar fireşte: sunt femei şi femei. Unele se cuceresc uşor şi se păstrează până la saturaţie, ca să citez dintr-un alt prieten de-al meu, un fel de clasic în viaţă. Sunt femeile care se mulţumesc cu puţin. Oferă de regulă tot atât, căci excesul de zel într-ale bucătăriei nu mi se pare esenţa vieţii în doi.
Alte femei sunt adevărate redute, dar şi aici trebuie făcută diferenţa între valoare şi spoială, căci se mai întâmplă... Dar hai să mă refer la valoarea pentru care un bărbat merită să lupte. Astfel de femei nu visează case, maşini, aur... visează ceva extrem de simplu: respect, consideraţie, apreciere pentru ceea ce reprezintă. În fond, ce poate fi mai frumos decât să te ştii iubită şi-n dimineţile-n care chipul nu-ţi e tocmai drăgălaş, şi-atunci când demachiantul ţi-a şters toate urmele de fard sau când câteva kilograme ţi-au mai împlinit silueta? Şi ce-i mai frumos decât să ştii că cel de lângă tine te consideră cu-adevărat egala sa, şi aici nu mă refer la mânuirea ciocanului, lol...
Ştiu. E aproape ridicol să vorbeşti despre sentimente într-o lume în care imaginea vinde. Dar până şi cea mai frumoasă imagine se transformă, supusă fiind Timpului, cum până şi cea mai grozavă virilitate se blegeşte... 


sâmbătă, mai 21, 2016

"În iubire, totul se schimbă, toate devin însemnate: dintr-un nimic se naşte un colos." TUDOR ARGHEZI (21 mai 1880)

"Am scris-o mic, ai s-o citeşti cu greu,
Pune-l în deget, scoate-ţi-l mereu.

Nemaiputând să ţi-l sărut, eu, faur,
Surâd în stihul ce ţi-l scriu pe aur.

Am vrut să nu fiu eu de vină,
Dar am avut numai atâta rădăcină.

Cât a rodit o rodie, şi-atât,
Citeşte, citeşte când ţi-o fi urât.

Trei cuvinte, viaţa întreagă.
Două puncte, îmi eşti dragă.

Inelul strecurat pe deşti
Sărută-l când ţi-l scoţi şi când priveşti"

vineri, mai 20, 2016

Amintiri...

Una din colegele mele, de vreo 23-24 de ani, povestea azi cu exaltare despre un tip de la nu mai ştiu ce formaţie românească "la modă"... N-am auzit, normal, de formaţia respectivă, iar tipul - un slăbănog tatuat şi nasol - nu m-a impresionat în niciun fel, vocal vorbind. Dar mi-am amintit de exaltarea mea trecută faţă de Domnul din clipul postat. Din fericire, nu era tatuat. Din fericire, cânta foarte bine. Probabil că tot atât de neînţeleasă eram şi eu de către doamnele din acea vreme, mai degrabă iubitoare de Dan Spătaru, Gică Petrescu, Alexandru Jula... 
"Îl cunoşti pe G.C.?" m-a întrebat tânăra mea colegă. Am tăcut, zâmbind. Ce să-i fi spus? Prima amintire care mi-a venit atunci în minte a fost aceea a unui tricou negru, gen plasă, pe care-l purta G.C. la unul din concertele sale din Mamaia... Tricou bestial, cel puţin aşa mi s-a părut atunci. Nu m-am lăsat până nu mi-am găsit unul aproximativ la fel, spre disperarea mamei mele, LOL. De ce? Pentru că voiam să-l port direct pe piele... O, Doamne! Cred că-l mai am, după atâţia şi atâţia ani, şi parcă am şi o poză pe-aici îmbrăcată fiind cu el, dar peste... 

joi, mai 19, 2016

M*Ali


 Sunt momente în viaţă în  care chiar ţi-ai dori să poţi plânge pe umărul cuiva pe care-l consideri prieten. Îţi trec prin minte nume, apoi începi să te întrebi căruia dintre ei i-ai putea da un telefon, fără să-i conturbi liniştea. Şi lista se micşorează până constaţi că n-a rămas nimeni şi te-ntrebi dacă ceea ce tu considerai a fi o conexiune sufletească era ceva real sau doar o plăsmuire a ta.  Citisem mai deunăzi, pe wall-ul unui tip inteligent, asta: "Nu minciuna distruge relaţiile, ci adevărul." şi zău c-am meditat...
Apoi brusc te sună cel pe care demult îl pierduseşi printre amintiri. "Am simţit că s-a întâmplat ceva cu tine." îţi spune şi simţi cum ruşinea te cuprinde, cum obrajii ţi se aprind, dar ce bine că asta o ştii doar tu. Nu-ţi face reproşuri pentru uitarea ta, vrea doar să te asculte. "Îţi mulţumesc, prietene." îi spui şi dintr-o dată bucuria îţi cuprinde sufletul. Bucuria şi speranţa şi încrederea că prietenia, totuşi, există. 


miercuri, mai 18, 2016

"Unde se duc iubirile noastre apuse?" - un gând care-aş fi vrut să fie-al meu...

"Unde se duc iubirile noastre apuse? Cine să-mi spună asta? Devin fantome, umbre, larve, zic poeții. Dar cum asta? Ca și cum n-ar fi fost niciodată nimic? Lumea care se spulberă din fața ochilor noștri n-a existat niciodată? Patimile sunt oare visuri zadarnice ca vedeniile plăsmuite de somn?
Nu, e cu neputință. Visurile somnului sunt acțiunea unui eu inconștient și necomplet. Patimile noastre sunt nu numai o acţiune fatală, ci opera voită a întregii noastre fiinţe. Însufleţirea le trezeşte, dar voinţa le urmăreşte, le cunoaşte, le desluşeşte, numindu-le şi mulţumindu-le. Patimile noastre sunt spiritul şi inima noastră, carnea şi oasele noastre, tăria noastră, intensitatea vieţii noastre intime manifestată prin viaţa noastră fizică; vor fi trunchiate, se trunchiază, se frământă, rodesc şi creează! Creează opere, fapte de neînchipuit, istorii – lucruri frumoase, ca arta, de pildă, şi bune – gânduri, principii, mijloace de a cunoaşte adevărul. Creează făpturi, copii ce se nasc din nou în chip firesc ori intelectualiceşte. Prin urmare, nu sunt nici umbre, nici visuri.
Lipseşte-l de patimi şi omul nu mai poate trăi."
GEORGE SAND 

marți, mai 17, 2016

"În faţa dragostei şi-a morţii, noi toţi redevenim copii..."

Tuşa Rozi era cea mai veselă dintre surorile mamei mele şi poate de-asta-mi părea mereu o învingătoare. Am sperat până-n ultima clipă, m-am rugat până-n ultima clipă... Dar pur şi simplu acum nu mai e aici şi mi-a lăsat un nou gol în suflet. De felul meu vorbesc mult; unii spun că o fac cu folos, cine ştie? Dar  vorbele nu-mi mai vin... Îmi vin doar lacrimile, abia acum, după ce ore-n şir am stat într-o tăcere aproape totală. Fiecare trecere Dincolo a unui om drag sufletului meu mă sperie. Mă simt ca un copil neajutorat într-o lume tot mai mare, în care zidurile care mă apărau încep să se macine... 
Dumnezeu să te odihnească-n loc cu pace şi bucurie, mătuşa mea dragă!

luni, mai 16, 2016

"M-aş simţi jignit (ă) dacă toată lumea...

m-ar înţelege." Edgar Allan Poe

Din cinci în cinci ani...

În ultima postare de pe blogul său, Adrian Năstase îl îndemna pe "colegu' lui Mihai Viteazu' " - mai nou, "Zgorro", să privească cu demnitate situaţia în care a ajuns în urma propriei sale nerăbdări şi să se retragă din fruntea Camerei... Dar demnitate, dragul meu AN, n-aţi avut decât dumneavoastră.
Mi-am amintit şi eu de încordarea existentă în PSD în primăvara lui 2006, de tristeţea ce-l cuprinsese pe cel pentru care am ales să fac politică, în ianuarie 2000; mi-am amintit cum se zvonea că va trece la PUR şi asta m-ar fi dezamăgit; mi-am amintit cum se spunea că stă închis în propriul său birou; mi-am amintit cum am plâns în acele zile. Categoric, însă, situaţia sa nu poate fi comparată cu cea a lui Vali Z. M-a supărat ceva, totuşi; AN numea acel PSD -"PSD-ul lui Geoană". Nu. Singur, MG nu putea comite un astfel de gest. Dar, nu-i aşa, mereu îi ţinem minte pe cei care conduc, nicidecum pe cei care contribuie substanţial, care lovesc fără milă, după ce... dar hai să nu-mi mai amintesc !
Nici măcar cu debarcarea lui Mircea Geoană din fruntea Senatului, în noiembrie 2011, nu poate fi comparată, deşi se apropie, dat fiind că amândoi au fost excluşi din partid, rămânând, astfel, fără sprijin politic. Dar MG a fost ceva ce Vali doar a visat să fie.
Eu zic să nu-şi facă griji: a fost şi va rămâne un personaj aparte în PSD. În ceea ce mă priveşte, ceva gen Marean. Simpatic, de altfel.

vineri, mai 13, 2016

Ideal

“Don Juanii și oamenii cu multe aventuri nu știu ce este femeia și nu știu ce se poate obține cu o femeie. Dragostea este o alchimie, o operă, care se săvârșește în durată, în timp îndelungat. Marea iubire este pentru toată viața. Sigur că orice om are în viața lui mai multe iubiri, dar de un anumit tip. Lungile cupluri care au o îndelungată conviețuire fericită, chiar dacă se ceartă, chiar dacă sunt drame, reușesc asta pentru că exista o fuziune efectivă între ei, și sufletească, și fizică. Numai că aceste cupluri sunt cazuri foarte rare.” (Alexandru Paleologu)

miercuri, mai 11, 2016

Cogito: "Non multa, sed multum."

Întrebarea celui care a postat această fotografie era: "Avem pe aici aşa femei?" Dacă la postări despre autori şi cărţile lor puteam da like, la întrebarea asta... n-am putut. N-aveam cum s-o fac, decât dacă aş fi minţit. Cum Dumnezeu să nu-mi placă hainele? Mai mult decât cărţile? Grea întrebare, dacă o priveşti filozofic; dacă o priveşti, însă, pragmatic, răspunsul e simplu de tot: cu cărţile nu te poţi îmbrăca; chiar dacă concepi cine ştie ce creaţie eco, şi aceea ar fi vremelnică, adică perisabilă.
Deci iubesc hainele, hainele frumoase, asta e. Judec ca orice femeie normală: niciodată n-am destule. Imaginea înainte de orice şi oricum pe fruntea mea numai IQ peste medie nu scrie, cum nici faptul că-l mai studiez periodic pe Plutarh, ca să dau primul exemplu care-mi trece prin minte (LOL Astea au constituit întotdeauna "elementul surpriză" pentru diverşii bărbaţi care s-au repezit să mă cunoască... LOL) .
Tipul strânsese cred că 1000 de like-uri la întrebarea sa. În câteva minute!
Cert e că în mine s-a declanşat o dilemă: am suficiente haine? NU! Am citit suficiente cărţi, până acum? NU! Şi-atunci ce e de făcut? Cogito... Am avut ocazia să pătrund în diverse locuri în care bibliotecile erau doldora de cărţi. De cărţi nou-nouţe, etalate cu fală şi mândrie. Cărţile mele, atâtea câte sunt, poartă semne... citesc cu creionul în mână.
 ----------------------------------------------------
Ceea ce ştiam deja mi-a fost întărit de vorbele lui Alexandru Paleologu: "Poți să ai lecturi extraordinare, dar cultura este altceva decât însumarea unui mare număr de cărți citite. Cultura este un fenomen, care, prin referință la modele, duce la o alchimie a individului și la revelarea propriilor potențe în ordinea unei creații oarecare, într-un plan sau în altul.”

marți, mai 10, 2016

Dincolo de ochi, e lacrima...

"În clipa aceea, întreaga măreţie a cetăţii şi-a schimbat dintr-odată sensul. Câţi au fost sacrificaţi pentru această construcţie de o frumuseţe fără egal? Câţi oameni au fost distruşi fără milă pentru ca această frumuseţe să existe? Pentru oamenii de atunci, cetatea a însemnat sacrificiu, moarte; vinovaţi, nevinovaţi, buni, răi, au căzut construind sub ameninţarea sabiei teutone sau, pe viaţă, au fost schilodiţi la propriu şi la figurat. Şi nimeni nu-i ştie astăzi şi nu se gândeşte la ei, îi împiedică tocmai opera lor... A înfruntat timpul doar uriaşa construcţie pe care strănepoţii lor o vizitează cu respect şi admiraţie. Sigur că ea. Ca tot ce s-a făcut trainic şi frumos pe pământ, a pretins imense sacrificii. [...] Azi, spui, a fost foarte bine că s-au construit piramidele şi aşa mai departe, erau meritate şi logice sacrificiile, sau nici măcar nu te gândeşti la ele. Ce contează nişte destine individuale în raport cu timpul? Aici e tragedia."
("Feţele tăcerii" - Augustin Buzura)

Domnul cu mustaţă

Azi am trecut pe la Lidl. Aveam nevoie de mango (ador mango!) şi de legume. Când dau să intru, văd cum un domn îmi face semne disperate cu mâinile. Mă opresc: îl cunoşteam pe domnul cu mustaţă de vreo şaisprezece ani, de la votări. El, ţărănist înfocat, eu - pesedistă normală. Dacă atunci când nimerea în secţia de votare cu un alt coleg de-al meu, cearta era inevitabilă, când era cu mine, era vorba de respect reciproc. La urma-urmei, ce am fi avut de împărţit?! Ei bine, cu domnul cu mustaţă m-am mai întâlnit de-a lungul anilor, doar locuim în acelaşi cartier. În ultimii cinci ani, întâlnirile n-au avut ca împrejurare campaniile electorale. "Ce mai faceţi? Cum staţi cu sănătatea? Numai bine!"- de fiecare dată. Azi m-a surprins: "M-am întâlnit cu Domnul Profesor. L-am întrebat de dumneavoastră." Am pălit. Pentru mine, Domnul Profesor este o persoană din trecutul meu. "Cu care domn profesor?" "Cu Domnul Profesor de matematică." M-a băgat în ceaţă. "Cu domnul profesor T.S.?" l-am întrebat, căci la dragul prieten de familie m-am gândit, doar cu el mă văd cel mai des. "Nu, cu Domnul Profesor L.C." "Aaaa..." zic. Uitasem că şi domnul profesor L.C. mă cunoaşte, doar suntem bihoreni amândoi şi mi-a fost şi profesor în gimnaziu. În fine: domnul ţărănist cu mustaţă m-a invitat undeva: "Azi e 10 mai şi vă invit la Catedrală, la ora 18, la un Tedeum." "E Ziua Regelui!" i-am zis. "Azi e Ziua României, e Ziua Proclamării Independenţei de Stat. Să ştiţi că vine şi Domnul Gh. C.!" mi-a spus cu mândrie. Da, Gh. C. a rămas simbolul P.N.Ţ. în Timişoara. Dar cum stăm cu Monarhia?

luni, mai 09, 2016

De la Monarhia Universală a lui Dante la vizionarismul lui Hugo...

"Va veni ziua când armele vor cădea din mâini şi bombele tunurilor vor fi înlocuite cu cuvântul şi cu dreptul de vot universal al popoarelor... Va veni o zi când tunurile nu se vor mai vedea decât în muzee şi lumea se va mira că au fost vreodată cu putinţă. Şi va veni ziua când vom vedea două grupări uriaşe: Statele Unite ale Europei şi Statele Unite ale Americii dându-şi mâna prietenească peste ocean..." 
(Victor Hugo - Paris, 1849)
---------------
Multele războaie care au măcinat Europa ani şi ani la rândul nu puteau inspira minţile luminate decât în căutarea păcii şi a înţelegerii eterne... Dante se gândea la o Putere supremă, care să soluţioneze neînţelegerile monarhilor europeni, pe baza respectării „diversităţii de popoare şi obiceiuri“. În lucrarea sa "De Monarchia" prezintă ideea unificării sub o monarhie unică, inspirată din ceea ce odinioară fusese marele Imperiu roman...
„Marele proiect al lui Henric al IV-lea“, trei secole mai târziu, vorbeşte  despre o Europă alcătuită din 15 state independente (şase monarhii ereditare, şase monarhii elective şi trei republici federale), condusă de 7 consilii, dintre care 6 având competenţe şi sedii regionale; cel de al şaptelea, „Consiliul foarte creştin“ sau „Consiliu al Europei“ urma să se ocupe cu probleme de interes comun şi trebuia să cuprindă delegaţi din toate statele participante la uniune. În sprijinul acestui consiliu se prevedea şi o armată comună. Superb!
Etc, etc... Toate aceste viziuni s-au derulat de-a lungul a mai bine de şase secole, deci conceptul "Europei unite" n-a constituit o noutate la momentul înfăptuirii sale. Să-i dăm, aşadar, lui R. Schuman ce-i al lui, dar să nu-l bănuim de originalitate. Putem, însă, să-l credităm cu multă determinare, cât şi cu înţelepciunea de-a cerceta ceea ce minţile europene luminate au gândit înaintea lui. Asta e ceva...



duminică, mai 08, 2016

10 mai 1866 - 10 mai 2016



Îmi recunosc marele regret după Prinţul - voi continua să-i spun aşa- Nicolae...

I am an Aquarian...

Nu mi-am propus să dezbat pe blogul meu probleme de natură sentimentală. Le consider prea intime. Am dat, însă, la una din amicele mele virtuale, peste această postare şi m-am arătat indignată, cel puţin în primă fază: cum adică, noi, Vărsătorii, avem un mare gol? Nimic, nimic??? Unii au inimile împietrite, alţii au inimi de gheaţă; unii iubesc cu alte părţi anatomice; la alţii, dragostea trece prin stomac. Dar ce-i cu Vărsătorul? El cum iubeşte, dacă o face? Şi treaba asta m-a pus oarecum pe gânduri. Am stat şi mi-am derulat firul vieţii din acest punct de vedere, ceea ce nu fac prea des. "Eureka!" mi-am zis deodată: Vărsătorul, da, Vărsătorul trebuie să aibă inima poziţionată pe cap, în dreptul creierului! La un Vărsător totul porneşte de-aici: de la stimularea inteligenţei. Şi m-am liniştit brusc. Cred că este cea mai trainică formă de iubire. Necesită, însă, mult efort... LOL 

sâmbătă, mai 07, 2016

7 mai 1986

Momente de infarct...

vineri, mai 06, 2016

"Singurii duşmani ai cărţilor sunt: apa, focul şi propriul conţinut..."

Ei bine, asta n-am citit-o încă, dar am de gând s-o fac în acest sfârşit de săptămână, dacă tot mi-am cumpărat cele două volume.
L-am redescoperit pe Augustin Buzura astă-vară, prin "Drumul cenuşii"...Ca să nu par foarte sobră azi, voi spune şi că lectura a fost atât de captivantă, încât era să fac insolaţie. 
-------
"Sunt momente când constaţi că nu poţi apela la nimeni şi la nimic, când nu-ţi rămâne decât încrederea în tine, atât cât o ai. Fără un punct de sprijin în afară, victimă a arbitrariului, a capriciilor, fără înainte şi înapoi, sabotat chiar şi de propriul instinct de conservare pe care, de altfel, ca un caraghios, te-ai străduit să-l reprimi, nu-ţi mai rămâne decât să aştepţi o minune; numai că, firesc, nici ea nu vine, la fel ca pericolul ce pluteşte în aer, însă întârzie să se materializeze. Şi mori nu de altceva, te nenoroceşte tocmai această aşteptare fără sens şi fără obiect, mori în tine, moarte psihică, deoarece, terorizat de aşteptare, toate celelalte sentimente şi gânduri ţi se atrofiază, nu mai simţi nimic în afară de moleşeală, eşti pustiu şi gol ca după o catastrofă."

joi, mai 05, 2016

Moartea mă dezarmează total...

Azi, cam pe la 14.30, ajunsă acasă, am dat de vestea că unul dintre oamenii care au avut încredere în mine, profesional vorbind, nu mai este. Am rămas fără replică multe ore. Ştiam că s-a îmbolnăvit brusc, undeva în preajma Floriilor, că a fost operat. Mă rugam pentru el, speram să se facă bine cât mai repede. 
Ultima oară l-am văzut pe la-nceputul lui martie şi mi s-a părut neschimbat. Ne-am salutat, ne-am pupat, ne-am urat reciproc toate cele bune. N-am putut vorbi mai mult, mă grăbeam. 
Ne-am cunoscut prin 1995, cu ocazia uneia dintre inspecţiile avute la clasă. La început de drum fiind, cu siguranţă că n-am fost impecabilă, dar m-a felicitat, m-a încurajat cu multă căldură. Atunci eram Mihaela. Peste câţiva ani, nu mulţi, am devenit "doamna H." şi asta l-a făcut să fie mai rezervat şi aşa a rămas până la sfârşit, chiar şi atunci când "doamna H." n-a mai existat. Mereu am vrut să-l întreb de ce, căci eu rămăsesem aceeaşi, în ciuda numelui care îl  timora şi pe el, ca pe mulţi alţii, în mod evident. Am vrut să ştiu dacă respectul acela era faţă de mine şi nu faţă de cel al cărui nume îl purtam şi care-i fusese şef mulţi, mulţi ani... 
Peste vreo două săptămâni ar fi împlinit 60 de ani. Dumnezeu să vă odihnească în pace, Domnule învăţător Costi G. ! Mă bucur că am apucat să vă spun ce-au însemnat, pentru mine, ca dascăl, vorbele dumneavoastră de-atunci.

Mă tem...

de Dumnezeu, de bătrâneţe şi de prostia omenească... Exact în ordinea asta. Dacă pe cel dintâi îl privesc cu o teamă plină de respect, nu de habotnicie, bătrâneţea mă sperie, iar prostia mă îngrozeşte.
----------
Am găsit ceva absolut superb printre postările lui Alex, un vechi şi drag prieten virtual, tânăr doctor în istorie şi cu o cultură impresionantă. Da, obişnuiesc să citesc şi postările lui, fireşte, preponderent legate de istorie, în special de cea naţională (şi-i mulţumesc pentru informaţiile oferite!), ca şi pe cele ale lui Ioan, pe care l-am pomenit acum ceva vreme.
<< Valentinus din Alexandria, marele maestru al Gnozei, spunea că ar fi trei feluri de oameni: hyleticii materialiști.... care fac binele doar atunci cînd le convine să-l facă și care-n general trăiesc pe principiul „homo homini lupus”, a căror singur țel în viață constă în acumularea de averi. Cam ca și cocalarul acela ce își aprinde țigara cu o bancnotă de 500 de euro.
Apoi ar veni sufletiștii, cei care săvîrșesc binele în speranța unei răsplate sau de teama unei pedepse, de obicei încastrați în norme morale extrem de rigide... pe principiul „să dăm trei lei la săraci ca să ne ajute Dumnezeu la Loto” sau, „să facem un bine ca să nu ne bată Dumnezeu”. Relația cu divinitatea și cu semenii este una de tip contractual: eu îți fac, tu îmi dai; am încălcat o regulă, mă bați, le-am ținut, mă ajuți.
În fine, cea de a treia categoria ar fi spiritualii, care nu au nevoie nici de legi și nici de reguli pentru a fi buni, făcînd binele din plăcere și din drag pentru semenii lor, fără nicio constrîngere dogmatică. >>
----------
E evident faptul că prefer ultima categorie, ca şi el, de altfel. Kalokagathia...

miercuri, mai 04, 2016

marți, mai 03, 2016

I'm back...

Mă bucur că mi-am încărcat bateriile în zilele astea. Până la sfârşitul lui iunie, puţine vor mai fi ocaziile. 
Mă uit la ce-am reuşit să surprind aseară în fotografie: un ochi căprui...
Dar gata! Mâine-mi voi recupera jurnalul din perioada Sevilla şi, dacă însemnările nu-s prea puerile (deşi, Doamne, nici mature nu puteau fi!), o să mă-ncumet să le postez. Aşa, ca un remember la cote maxime a celor mai fericite clipe din viaţa mea de stelistă.
-------------------- 
Spre marea mea surpriză şi bucurie, TVR1 a transmis ceremonia aniversară a Steluţei mele. Chiar dacă a lipsit "Moţăţei" Ştefan Iovan- favoritul meu pentru totdeauna, emoţia m-a făcut să plâng. "Et in Arcadia ego"...
În fotografii sunt: Gabi Pele Balint,  Emerich Jenei, Miodrag Belodedici - neschimbat!, Adrian Bumbescu, Marius "Fiara" Lăcătuş ("Uite-acuş', uite-acuş', vă dă golul Lăcătuş!") şi  Tudorel Stoica, cred că cel mai emoţionat . 
 


duminică, mai 01, 2016

Nunca olvidare: 7 /05/ 1986. * Quo vadis, STEAUA 2016 ?

Sentimental vorbind, mă aflu într-un fel de countdown... Încerc să aştept ziua de 7 mai răscolind printre amintiri. Prima care-mi vine-n minte este emoţia uriaşă care-mi dădea o stare de agitaţie interioară, crescândă pe măsură ce zilele treceau. Făceam, împreună cu tata şi cu prietenii noştri, tot felul de calcule: cine va juca, cine ar trebui să joace, cum putem anihila adversarii... Dacă va juca sau nu Puiu Iordănescu, cum se zvonea, dacă Gabi şi Marius vor confirma forma excelentă în care se aflau...
----------------
Este cumplit de trist să constaţi că, deşi e un an aniversar, jucătorii de azi nu au făcut nimic pentru a onora victoria celor din 1986. Nici Cupă, deşi tata zice că încă mai sunt şanse, nici Campionat, şi tare-mi vine-acum să "recit un psalm", nu de alta, dar în situaţii de genul ăsta, metaforele nu-şi au rostul. Nu credeam că Reghe ar putea face minuni într-un timp aşa de scurt, dar tare am sperat... După '89, aş fi vrut să nu mai trăim, noi, steliştii, din amintiri, dar măcar le avem, nu? Singurul care s-a apropiat cât de cât a fost Cosmin Olăroiu, favoritul meu.
Ajung la vorbele unui bun amic: "Amintirile mă chiunuiesc"... 
 ---------------
Şi-acum va trebui să-i suportăm apariţiile televizate pline de glorie  ale lui Marius Şumudică... Ah! Câtă umilinţă!