Sunt un om sociabil. Vorbesc cu oricine dovedeşte bun simţ şi decenţă, indiferent de nivelul de educaţie şi cultură. Abordez subiecte pe nivelul fiecăruia, căci nu-mi place să pun pe nimeni în inferioritate. Până şi limbaju-mi suferă modificări. Recunosc că o singură dată până acum mi-am dat numărul de telefon real. Nu am nicio explicaţie pentru acest impuls.
De ce spun astea? Simplu. În fiecare dimineaţă mă întreţin cu cei din staţia în care aştept "troşcoleta" spre M.; despre vreme, despre agricultură (aici mă dovedesc a fi o bună ascultătoare), despre educaţie, despre politică... Ba chiar şi despre iubăreţul de Borcea! De câţiva ani mă întâlnesc, o dată la două-trei zile, cu o doamnă extrem de simpatică şi la fel de volubilă ca şi mine. Cândva a fost primăriţa localităţii în care-mi desfăşor activitatea. Cred că şi ea mă place. Azi-dimineaţă m-a surprins cu o întrebare, după ce m-a privit lung în timp ce mă apropiam. Credeam că din cauza mersului mai prudent, căci mă căţărasem pe tocuri înalte, deşi încă nu m-am refăcut după o suferinţă pe care n-ar trebui s-o neglijez. Dar nici vorbă de asta! "Ţie nu ţi-e frică să umbli cu medalionul ăla la gât?" M-am pierdut preţ de câteva clipe. "Câte grame are? Şi cu cerceii..." Adevărul e că nu mi-am pus niciodată problema, deşi am de străbătut o porţiune de vreo 200 m mai ferită, ca să zic aşa. Dar e porţiunea de drum pe care mă rog, mai ales iarna... Dar amica mea de navetă are dreptatea ei. Trăim vremuri turbulente, dar ce pot face? Mi-e greu să renunţ chiar la tot. Medalionul meu e unicat, boxează retina, ştiu. Iar fără cerceii mei mari parcă n-aş fi eu.
