Revăzând, aseară, fotografiile pe care le am în computer, am dat şi peste aceasta. De fapt, e o scanare şi oricum nu-mi este mie adresată, dar am atins-o de-atâtea ori cu degetele, încercând aşa să mă încarc cu ceva din energia fantastică a acelui om scund şi firav, dar atât de mare prin simţirea lui românească! Ar fi trebuit să-l cunosc, în sfârşit, undeva în februarie 2009, la Iaşi, dar nu mi-a fost dat. Mi-ar fi plăcut să-i spun: "Românule Grigore Vieru, cuvintele tale au avut forţa de-a opri tancurile r... ! " Fireşte, metaforic vorbind. Mărturisesc că multe zile, în aşteptarea a ceea ce Soarta n-a vrut să se întâmple (Grigore Vieru a trecut în Panteonul Limbii Române în 18 ianuarie) am visat cu ochii deschişi că vom vorbi despre Domnu' Eminescu cu vorbele şi cu simţirea noastră, despre Nichita, despre Blaga...
Dar când e un poet Mare? Când vorbele-i, deşi meşteşugite, nu sunt înţelese decât de puţine minţi sau când, dimpotrivă, versul i-a devenit viers pe buzele locuitorului din cel mai îndepărtat colţ al ţării ? Mă rog, disputa asta am avut-o de multe ori, la o ţigară, cu un om important în viaţa mea mult timp. Nu ştiu nici până azi dacă m-a înţeles.
Dar când e un poet Mare? Când vorbele-i, deşi meşteşugite, nu sunt înţelese decât de puţine minţi sau când, dimpotrivă, versul i-a devenit viers pe buzele locuitorului din cel mai îndepărtat colţ al ţării ? Mă rog, disputa asta am avut-o de multe ori, la o ţigară, cu un om important în viaţa mea mult timp. Nu ştiu nici până azi dacă m-a înţeles.
