"Am ieşit din mine ca să păşesc mai departe..."*MiRcEa ELiAdE(1907-1986)

miercuri, septembrie 12, 2012

In memoriam avocat dr. Nicolae Bolcaș



             Am trecut de multe ori pe lângă o casă din orașul meu de suflet, Beiuș, fără a ști ce dramă ascund zidurile sale… Voi trece și de azi înainte pe lângă acea casă, dar niciodată fără a mă ruga pentru liniștea sufletului celui ucis cu bestialitate în Vinerea Mare a anului 1919, pentru singura vină de-a fi îndrăznit să fie român pe-un plai de Românie mai mereu lăsat de izbeliște de-a lungul     secolelor. 
    ”Eu nu sunt decât un glas al neamului
meu.”                                         
    Nicolae Bolcaș s-a născut la 24 noiembrie 1882 în satul Remetea , aflat în apropierea Beiușului . După câțiva ani, mama sa, Maria, rămasă văduvă, se stabilește în Beiuș împreună cu cei doi fii ai săi, Nicolae și Gheorghe, primind adăpost în casa fratelui său, Teodor Cristea.
Urmează cursurile Liceului ”Samuil Vulcan” , un liceu încărcat de tradiție.
   Profesorii săi și-l amintesc ca fiind vioi, cu o fire deschisă și foarte direct în exprimarea propriilor păreri. Încă din acei ani dovedea independenţă în gândire şi acţiune, o voinţă mare şi simțăminte românești puternice, într-o măsură cum rar se întâlnea la elevii de liceu.
  După terminarea liceului se înscrie la Universitatea din Cluj,  la Facultatea de științe juridice.  După ce ia doctoratul în ştiinţe juridice şi diploma de avocat, deschide, în 1912, un birou avocaţial în Beiuș, în casa unchiului său, și trece în primul rând al luptătorilor pentru redeşteptarea conştiinţei naţionale. Îşi apăra principiile şi părerile cu aceeași determinare din adolescență, iar faţă de duşmanii neamului avea un sarcasm uluitor.
 Participă la luptele primului război mondial, apoi se întoarce în Beiuș, plin de speranță că nu va trece multă vreme și Țara va fi din nou întreagă. Își dedică toată energia informării românilor din satele bihorene despre necesitatea și importanța actului unirii, în care credea cu toată ființa.    Vremurile erau, însă, potrivnice…

   Contextul istoric și politic din Bihor, de dinainte și de după Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia
   În 12 octombrie 1918, la Oradea, Comitetul executiv al Partidului Național Român , din care făceau parte, printre alții, dr. Alexandru Vaida - Voevod . Dr. Ioan Ciordaș  și Vasile Goldiș , a adoptat ”Declarația de la Oradea”, prin care se "constata că urmările războiului (primul război mondial) îndreptăţesc pretenţiunile de veacuri ale naţiunii române la deplina libertate naţională" şi că aceasta poate "hotărî singură şi liberă de soarta ei". Cu alte cuvinte, aceasta era o ”decizie epocală” ce proclama ”independența națiunii române”, anunţând separarea definitivă de Imperiul Austro-Ungar, recâştigarea condiţiei de a fi liberi şi a decide în legătură cu viitorul lor . După această dată, evenimentele s-au derulat într-un ritm alert, relaţiile interetnice în Oradea şi în restul Bihorului devenind tot mai tensionate. Noua putere de la Budapesta, instalată în urma revoluţiei de la sfârşitul lui octombrie , era dornică de a reface Ungaria în graniţele medievale, iar entuziasmul nedisimulat al autorităţilor şi populaţiei maghiare din Oradea faţă de această idee erau în contradicţie cu dorinţa românilor de a pune în practică principiul autodeterminării, realizându-și astfel un vis secular. Linia demarcaţională cu Ungaria fixată pe Mureş (”Linia Diaz” ), lăsa Bihorul pradă ungurilor. . Guvernul din Budapesta s-a grăbit să preia controlul în regiune și acest lucru i-a îngrijorat pe fruntaşii românilor.
Eşecul tratativelor româno-maghiare de la Arad a impus necesitatea convocării Adunării Naţionale la Alba Iulia, pentru consultarea voinţei poporului român. În Oradea evenimentele se derulau într-o notă particulară. Proclamarea Republicii ungare a refăcut solidaritatea faţă de ideea statului naţional maghiar în rândurile populaţiei maghiare şi evreieşti majoritare. Ostilitatea faţă de români a crescut, devenind alarmantă după 15 noiembrie. S-au semnalat incidente dramatice intre locuitorii satelor bihorene din zona aferentă bazinului râului Crișul Negru și soldații unguri.
Pe 1 Decembrie 1918 are loc, la Alba-Iulia, Ședinţa lărgită a Consiliului Naţional Român Central, care a decis unirea necondiţionată cu România. În rândurile delegației beiușene prezente se regăsește patriotul avocat Nicolae Bolcaș. Bihorul devine astfel ”Cheia Ardealului” . Deşi la Alba-Iulia s-a decis unirea tuturor teritoriilor româneşti, cele situate la vest de „Linia Diaz” rămâneau sub administraţia guvernului maghiar. Consiliul Național Român din Oradea și Bihor nu putea aplica hotărârile luate la Alba-Iulia câtă vreme guvernul maghiar nu voia să lase din mâini acest teritoriu. În timp ce românii considerau că administraţia românească este necesară, firească şi legitimă, dând asigurări că populaţia maghiară va fi respectată, comisarul Àgoston Pèter  îi acuza pe români că sunt regalişti şi procesul de „democratizare” ar fi periclitat sub stăpânire românească.            Organizat ca guvern „ardelen” și condus de profesorul Apáthyi , Comisariatul de la Cluj, sub protecția soldaților secui, a dezlănţuit o intensă propagandă socialistă. Starea de nesiguranță a românilor bihoreni a sporit în urma deciziei Consiliului Antantei de la Versailles , prin care armata română s-a retras pe linia Cluj–Gherla–Dej concomitent cu retragerea secuilor spre Budapesta (dar aceștia se înstăpâniseră în Oradea, începând cu  21 decembrie).
Secuii comandaţi de colonelul Kràtocwill Kàrolyi, împreună cu soldații ce proveneau din regimentele de honvezi destrămate, s-au comportat ca reale trupe de ocupaţie, intimidând populaţia prin batjocorirea simbolurilor naţionale româneşti, pedepsirea participanţilor la Adunarea de la Alba-Iulia, confiscări de bunuri, ajungându-se chiar la maltratări corporale.
Despre toate aceste abuzuri, în numele Consiliului Naţional Român, Roman Ciorogariu  a întocmit un raport  care a fost trimis la concomitent la Sibiu, Bucureşti şi Budapesta pentru a fi înaintat Conferinţei de la Paris.
Urmarea a fost punerea sub pază militară, în 12 martie 1919, a întregii conduceri a Consiliului Național Român (Coriolan Pop , Sever Andru, Gheorghe Tulbure şi Roman Ciorogariu) pentru activitate de spionaj.
Nu peste mult timp, mutarea liniei de demarcaţie de-a lungul liniei ferate Satu Mare-Carei-Oradea-Arad s-a soldat cu demisia întregii conduceri a Republicii Ungare şi preluarea puterii de către comunişti. Noul guvern  a introdus starea de asediu în Ungaria. Propaganda agresivă în favoarea puterii comuniste a fost însoţită de măsuri dure împotriva Consiliului Naţional Român din Oradea şi Bihor, iar lucrurile au scăpat de sub control.
       Beiuș, Bihor… Vinerea Mare a anului 1919
   Orașul este ocupat de câteva săptămâni de o bandă de criminali secui conduşi de căpitanul Kalman Verböczy, cunoscut drept un alcoolic de primă clasă. Acesta ordonă, în noaptea de 3/4 aprilie 1919 (Vinerea Mare), să fie ridicați de acasă atât Nicolae Bolcaș, cât și Ioan Ciordaș, ambii recunoscuți pentru activitatea lor anti-maghiară și care, deși conștienți fiind de pericolul ce-i pândea, refuzaseră să părăsească Beiușul.
Cei doi români au fost duși cu trenul pe ruta Beiuș-Vașcău,  până în satul Lunca , situat la cca 25 km de Beiuș. Aici au fost mutilați cu sălbăticie, apoi aruncați laolaltă într-o groapă săpată în pripă, pe malul Vărzariului, un afluent al Crișului Negru, ce trece prin sat.
              Asasinarea românilor Nicolae Bolcaș și Ioan Ciordaș
    Iată cum descrie Petru E. Papp  , în 1928, tragicul eveniment petrecut atunci:
    „A doua zi a vorbit în taină prin sat că au fost la el în casă deținuți, pesemne doi popi, și că spre dimineață Hanköczi i-a dus undeva. Odaia lui Hanköczi avea încă o ușă, care dădea direct în coridor. Ioan Herle al Vilii din Luncă mi-a mărturisit că, tot în 4 aprilie, dimineața la 3 ceasuri, cadetul Károly Tamás, originar din Beiuș, și cadetul Kádár Ferenc, care locuiau la el cu alți cadeți și marinari, i-au cerut să le dea o lumînare și o lopată. El le-a dat cele cerute, dar nici el, nici alții nu s-au gîndit și nu s-au interesat mai de-aproape de ce și pentru ce le trebuie, fiind grozav de terorizați. Și-a închis ușa și s-a culcat. Peste o jumătate de ceas a auzit niște împușcături. În 18 aprilie am scăpat din spital. Despre numiții încă nu se știa în Beius nimic. În numele familiei doctorului Ciordaș, cu care sînt înrudit, am pus un premiu de 3.000 de coroane pentru cel ce  va da date și urme precise despre dispariția lui. Primăria din localitate a pus un premiu de 1.000 de coroane. Întîmplător fiind pretorele dr. Gherla la Beiuș, l-am rugat să publice premiul și în cercul Vașcău de sub conducerea sa, îndeosebi în comunele: Luncă, Seghiște, Seghiștel, Vașcău, pe unde staționaseră soldații unguri. Notez că, după cum am înțeles, Verböczy și Hankoczi, înaintea familiei doctorului Ciordaș, a mamei și a fratelui doctorului Bolcaș, care au stăruit după răspuns, au declarat pe cuvîntul lor de onoare că sînt în viață. «Au fost deținuți, dar au fugit și nu-i pot nicicum găsi». Ipsissima verba! Dl. Ghera, în 24 aprilie, îmi scrie și-mi trimite printr-un curier următoarele: Raportez că trupurile lui Ioan Ciordaș și Nicolae Bolcaș s-au găsit în telechiul lui Nicolae Hasan din Luncă azi, la orele 9. Dispozițiunile necesare pentru exhumarea lor le-am făcut eu. Cum am constatat la fata locului, îndemnați de premiu, sătenii au plecat să-i caute. Notarul Ioan Blaga, notăreasa și 4 femei au ajuns în grădina lui Hasan, unde, dat fiind că din cauza ploilor era numai de patru degete pămîntul peste cadavre, au simțit miros de mortăciune și, săpînd puțin, numaidecît s-au ivit hainele lui Ciordaș. Sosind cu trăsura, ca trimisul familiei Ciordaș, la Luncă, împreună cu Gh. Bolcaș, fratele doctorului Bolcaș, pe morți i-am aflat deja exhumați și așezați într-o casă țărănească în 2 sicrie improvizate. Mergînd și noi la fața locului, am constatat că decedații fuseseră aruncați într-o groapă din fundul grădinii lui Hasan, săpată la distanță de 1 metru de vîlceaua Apa Vărzarilor. Era o groapă afundată de 1 metru, lungă de 5 și lată de 3 pași, plină de spume și de sînge închegat. Pe cei morți i-am recunoscut și noi, și familiile mai presus de orice îndoială. Deși fața lui Ciordaș era de tot desfigurată, capul și corpul mutilate de putrefacție și de apă, i-am recunoscut mustățile tunse, verigheta de pe deget, pulovărul, pantalonii, ghetele, ciorapii, lanțul de aur, ceasornicul de buzunar și cheile de la casă. Acestea le-am și luat la mine și le-am adus familiei. În lipsă de medic, nu s-a făcut autopsia. Am constatat însă că ceafa și aproape întreg capul i-au fost zdrobite într-un mod bestial. Creier, oase, păr și sînge erau amestecate. Mîna dreaptă era frîntă în mai multe locuri, ochii scoși. Înfiorătoare priveliște! Tot asemenea era zdrobit capul lui Bolcaș și era încovoiat de grumaz. A fost recunoscut și el, deși erau amîndoi negri ca tăciunele, căci nu avea barbă și mustăți. L-am recunoscut de pe o cicatrice a unei operații mai vechi, după haine, palton, chipiu și orologiul de argint. Ni s-a spus că amîndoi au fost găsiți în groapă cu fața în jos, dedesubt Bolcaș, deasupra Ciordaș. Acesta din urmă avea gura înfundată cu o batistă.Nici alte lucruri,nici locul împușcăturii n-am putut afla, pentru că la scoaterea obiectelor amintite pîrîia întregul corp și era un miros de cadavru insuportabil. Mănuși și cuțit de secționare n-aveam, nici doctor n-a fost la dispoziție. După recunoaștere, am trecut la audierea martorilor. Procesul-verbal cu declarațiile lui Nicolae Hasan, Ioan Herle, Veturia Mihuț, soția notarului Ioan Blaga și Ana Fordon, îl am la mine în original. În ziua următoare i-am așezat în sicriele aduse din Beiuș, am făcut sigilarea cu 2 preoți și i-am adus la Beiuș, unde, în aceeași zi, adică în 25 aprilie, la orele 4,00, au fost prohodiți și înmormîntați cu mare pompă și cu toată jalea sufletelor noastre cernite. Numele făptuitorilor și complicilor acestei crime barbare au fost duse de cumnatul lui Ciordaș, dl. Raul Mileker, profesor universitar la Sibiu, cu palida nădejde că probabil au putut să scape cu fuga în Ardeal. Se vor face pași ca îndeosebi Consiliul Dirigent să înainteze la comandamentul suprem porunca pentru armata operativă de a-i prinde vii și a-i aduce pentru percheziție la fata locului. S-au mai contactat în sensul acesta armatele cooperatoare cehoslovace și sîrbești. În încheiere, amintesc că tot în hotarele comunei Luncă s-a găsit și cadavrul lui Nicolae Bogdan, proprietar din Vașcău, cam la o săptămînă după cele ale lui Ciordaș si Bolcaș. Bogdan a fost, de asemenea, zdrobit pînă aproape de nerecunoaștere. Despre zecile de țărani români împușcați și uciși pe la vetrele lor, unii morți chiar în spitalul din Beiuș, nici că mai fac amintire. Lista d-lui Mileker trebuie a se completa cu numele lui Topai marinarul și al lui Bécsagi, amîndoi figuri atletice. Tot aici am constatat că autorii măcelului din Seghiștel au fost sublocotenentul Nyicky și alhadnagyul Debreczi”.
La Lunca, Bihor, există un cimitir al românilor uciși pentru un ideal!