"Dacă nu aş fi fost Alexandru, adică un om sortit să conducă lumea, m-aş fi făcut Diogene, adică un om liber."
Alexandros III Phillippou Makedonon (20 iulie 356 î.Hr-10 iunie 323 î.Hr), cunoscut sub numele de Alexandru cel Mare (Megas Alexandros), Alexandru Macedon sau Alexandru al III-lea al Macedoniei, rege al Macedoniei între anii 336-323 î.Hr., a fost unul din primii mari strategi și conducători militari din istorie.
S-a născut la Pella, capitala Macedoniei. Nașterea lui a fost învăluită în mister prin povestiri fantastice de către biografii antici. Legenda spune că Alexandru s-a născut în noaptea în care nebunul Herostrat incendiase templul zeiței Artemis din Ephes, una din cele șapte minuni ale lumii antice. De la tatăl său, Filip al II-lea (382.î.Hr.-356.î.Hr.), rege al Macedoniei între anii 359-356 î.Hr., a moștenit o inteligență de excepție, forță și îndrăzneală.
De la mama sa, Olimpia, fiica regelui Epirului, Neoptolemos, fire autoritară, orgolioasă și adepta unor culte mistice(orfic si dionisiac) va moșteni firea pasională, setea de glorie și dragostea pentru literatură.
S-a născut la Pella, capitala Macedoniei. Nașterea lui a fost învăluită în mister prin povestiri fantastice de către biografii antici. Legenda spune că Alexandru s-a născut în noaptea în care nebunul Herostrat incendiase templul zeiței Artemis din Ephes, una din cele șapte minuni ale lumii antice. De la tatăl său, Filip al II-lea (382.î.Hr.-356.î.Hr.), rege al Macedoniei între anii 359-356 î.Hr., a moștenit o inteligență de excepție, forță și îndrăzneală.
De la mama sa, Olimpia, fiica regelui Epirului, Neoptolemos, fire autoritară, orgolioasă și adepta unor culte mistice(orfic si dionisiac) va moșteni firea pasională, setea de glorie și dragostea pentru literatură.
Primul dascăl i-a fost Leonida, o rudă săracă a Olimpiei, care îl va educa în regim spartan până la vârsta de treisprezece ani. Se spune că Alexandru n-a uitat niciodată mușcătura vergilor cu care-l educase Leonida. La vârsta de treisprezece ani, în 343 î.Hr., tânărul plecă la Mieza, departe de Pella, împreună cu alte odrasle de la curte, ulterior camarazi de arme (Leonnatos, Hephaistion, Nicanor, Marsyas și alții). Avea să-l întâlnească în ”pensionul” de la Mieza pe cel care îi va influența hotărâtor viața, Aristotel. Timp de trei ani profesorul și-a inițiat învățăceii în tainele istoriei, ale retoricii, metafizicii, geografiei, literaturii, științelor naturii, matematicii, etc.
Mândru că neamul său se trăgea, după legende, din Heracle și Ahile, Alexandru memoriza cu plăcere versurile lui Homer și recita cu patos din poeziile lui Pindar și din tragediile lui Euripide. De altfel, însuși Plutarh scria despre Alexandru că ”socotea și numea Iliada merindea trebuincioasă pe calea virtuții războinice.”
De altfel legendele vremii istorisesc despre exercițiile sale fizice, despre plăcerea de a vâna și despre îmblânzirea armăsarului Bucefal, care-l va însoți mai apoi în toate campaniile sale militare.
Portretul fizic al lui Alexandru ne-a fost transmis prin opera lui Plutarh, imortalizat în marmură sau bronz de sculptorul oficial al curții, Lisip din Sicyon și reprodus pe monede, mozaicuri, picturi, etc. Deși se înțelege că Lisip l-a idealizat, conform manierei timpului, o realitate rămân aspectul leonin al capului și pielea neobișnuit de albă.
Portretul moral al lui Alexandru apare în descrierile lui Plutarh, care vorbește despre temperamentul său impulsiv, năvalnic și foarte pornit: ”Iar căldura trupului său-scria Plutarh- îl făcea pe Alexandru să bea și să fie iute la mânie.” Trecea succesiv de la accese de furie nebunească la căință și rușine pentru cele săvârșite. În același timp era brav, energic, generos, apropiat de camarazii săi, un adevărat lider. Pe măsură ce a prins gustul succesului militar, a cunoscut monumentele grandioase ale lumii orientale și a perceput ce înseamnă monarhia autocrată, Alexandru și-a pierdut mare parte din simțul măsurii, al ordinii și al cumpătării, ceea ce a determinat izbucnirea unor grave conflicte între el și anturajul său.
Mândru că neamul său se trăgea, după legende, din Heracle și Ahile, Alexandru memoriza cu plăcere versurile lui Homer și recita cu patos din poeziile lui Pindar și din tragediile lui Euripide. De altfel, însuși Plutarh scria despre Alexandru că ”socotea și numea Iliada merindea trebuincioasă pe calea virtuții războinice.”
De altfel legendele vremii istorisesc despre exercițiile sale fizice, despre plăcerea de a vâna și despre îmblânzirea armăsarului Bucefal, care-l va însoți mai apoi în toate campaniile sale militare.
Portretul fizic al lui Alexandru ne-a fost transmis prin opera lui Plutarh, imortalizat în marmură sau bronz de sculptorul oficial al curții, Lisip din Sicyon și reprodus pe monede, mozaicuri, picturi, etc. Deși se înțelege că Lisip l-a idealizat, conform manierei timpului, o realitate rămân aspectul leonin al capului și pielea neobișnuit de albă.
Portretul moral al lui Alexandru apare în descrierile lui Plutarh, care vorbește despre temperamentul său impulsiv, năvalnic și foarte pornit: ”Iar căldura trupului său-scria Plutarh- îl făcea pe Alexandru să bea și să fie iute la mânie.” Trecea succesiv de la accese de furie nebunească la căință și rușine pentru cele săvârșite. În același timp era brav, energic, generos, apropiat de camarazii săi, un adevărat lider. Pe măsură ce a prins gustul succesului militar, a cunoscut monumentele grandioase ale lumii orientale și a perceput ce înseamnă monarhia autocrată, Alexandru și-a pierdut mare parte din simțul măsurii, al ordinii și al cumpătării, ceea ce a determinat izbucnirea unor grave conflicte între el și anturajul său.
Între anii 340 și 336 î.Hr, Alexandru își face ucenicia într-ale războiului alături de tatăl său, regele Macedoniei: participă la asediul din Perinth, este pregătit pentru a conduce o națiune de către consilieri experimentați precum Antipater în perioada în care tatăl său îl numește regent, luptă cot la cot cu tatăl său în bătălia de la Chaeronea, devenind treptat noua speranță a poporului macedonean.
În urma asasinării tatălui său, Alexandru ajunge pe tronul Macedoniei, la vârsta de douăzeci de ani.
Primul său act politic ca tânăr rege a fost ceremonia de la mormintele lui Ahile și Patrocle. Simțea de timpuriu o venerație pentru Ahile, eroul războiului troian, considerându-se urmaș după mamă al acestuia și al lui Heracle.
Între anii 334-333 î.Hr Alexandru cucerește, rând pe rând, cetățile de pe coasta Asiei Mici: Lycia, Pamfilia, Pisidia, apoi împlinește, conform legendelor, profeția oracolului, tăind cu o singură lovitură de sabie ”nodul gordian”. Drumul spre glorie i-a fost astfel deschis. Traversează Munții Taurus pe timp de iarnă și, deși bolnav, reușește să-l îngenuncheze pe mândrul și mult mai experimentatul rege persan, Darius al III-lea, în bătălia de la Issos. Sfidând cutumele vremurilor, Alexandru le tratează cu respect și considerație pe mama, soția și fiicele dușmanului său, abandonate de către acesta pe câmpul de luptă.
În urma asasinării tatălui său, Alexandru ajunge pe tronul Macedoniei, la vârsta de douăzeci de ani.
Primul său act politic ca tânăr rege a fost ceremonia de la mormintele lui Ahile și Patrocle. Simțea de timpuriu o venerație pentru Ahile, eroul războiului troian, considerându-se urmaș după mamă al acestuia și al lui Heracle.
Între anii 334-333 î.Hr Alexandru cucerește, rând pe rând, cetățile de pe coasta Asiei Mici: Lycia, Pamfilia, Pisidia, apoi împlinește, conform legendelor, profeția oracolului, tăind cu o singură lovitură de sabie ”nodul gordian”. Drumul spre glorie i-a fost astfel deschis. Traversează Munții Taurus pe timp de iarnă și, deși bolnav, reușește să-l îngenuncheze pe mândrul și mult mai experimentatul rege persan, Darius al III-lea, în bătălia de la Issos. Sfidând cutumele vremurilor, Alexandru le tratează cu respect și considerație pe mama, soția și fiicele dușmanului său, abandonate de către acesta pe câmpul de luptă.
Cucerește apoi, de cele mai multe ori fără luptă, orașele feniciene(din Libanul de azi), Gaza, apoi ajunge la ”porțile” Egiptului, la Memphis. Satrapul Mazaces îi oferă pe tavă cheile întregului Egipt, iar poporul egiptean, care ura perșii, îl întâmpină ca pe un eliberator. Era anul 332 î.Hr. și se spunea că așa s-a împlinit o profeție făcută de oracolul vestit din oaza lui Amon. Realitatea, însă, era alta: ”profeția” fusese post-fabricată de preoții egipteni, interesați în a-i flata orgoliul lui Alexandru, cunoscut a fi nemăsurat. Demn de reținut e și că Egiptul mai fusese o dată cucerit de către regele persan Cambise, dar fără urmări istorice.
Timp de un an, între 332 și 331 î.Hr, Alexandru se îmbată cu venerația arătată de egipteni, dar asupra acestui aspect voi reveni mai târziu. Voi aminti doar întemeierea orașului Alexandria, care va deveni cea mai strălucită metropolă culturală a lumii elenistice.
Dar Alexandru știe că pentru a deveni ”stăpânul lumii” trebuie să-l învingă definitiv pe Darius. Părăsește Egiptul în 331 î.Hr, traversează Palestina și Siria și îl învinge din nou pe regele persan la Arbeles și la Gaugamela.
Fără armată și cu un rege fugar, toate provinciile din centrul Imperiului Ahemenid cad în mâinile lui Alexandru: Babilon (satrapul Mazaios I i s-a supus de bunăvoie, rămânând în continuare guvernator), Susa, Ecbatana, Persepolis.
Este proclamat rege al Asiei și astfel i s-a împlinit visul. Totuși, îl urmărește pe fugarul rege Darius care, în cele din urmă, părăsit de majoritatea însoțitorilor săi, își va găsi sfârșitul, fiind asasinat de unul din satrapii care-l mai însoțeau.
Alexandru se erijează în succesor al tradiției persane. Se căsătorește cu Roxana, fiica nobilului Oxyartes din Logdiana, după ritualurile persane, în anul 327 î.Hr.
În același an pleacă în ultima sa expediție, înaintând în continentul asiatic până în Afganistanul actual. Pe malurile Hindusului (unde se află azi Pakistanul) îl înfrânge pe suveranul indian Poros, care se declară vasal.
O revoltă neașteptată a soldaților epuizați fizic si psihic de anii grei de războaie îl forțează să se întoarcă în Babilon, în anul 324 î.Hr., după aproape zece ani de marșuri și lupte. Campania lui de cucerire a lumii, unică în istoria Antichității, căci a însemnat parcurgerea a 18.000 de km pe trei conti-nente, a luat sfârșit. Urmează o perioadă de refacere, în fond de orgii bahice care-i accelerează și intensifică furiile necontrolate și accesele de megalomanie.
Timp de un an, între 332 și 331 î.Hr, Alexandru se îmbată cu venerația arătată de egipteni, dar asupra acestui aspect voi reveni mai târziu. Voi aminti doar întemeierea orașului Alexandria, care va deveni cea mai strălucită metropolă culturală a lumii elenistice.
Dar Alexandru știe că pentru a deveni ”stăpânul lumii” trebuie să-l învingă definitiv pe Darius. Părăsește Egiptul în 331 î.Hr, traversează Palestina și Siria și îl învinge din nou pe regele persan la Arbeles și la Gaugamela.
Fără armată și cu un rege fugar, toate provinciile din centrul Imperiului Ahemenid cad în mâinile lui Alexandru: Babilon (satrapul Mazaios I i s-a supus de bunăvoie, rămânând în continuare guvernator), Susa, Ecbatana, Persepolis.
Este proclamat rege al Asiei și astfel i s-a împlinit visul. Totuși, îl urmărește pe fugarul rege Darius care, în cele din urmă, părăsit de majoritatea însoțitorilor săi, își va găsi sfârșitul, fiind asasinat de unul din satrapii care-l mai însoțeau.
Alexandru se erijează în succesor al tradiției persane. Se căsătorește cu Roxana, fiica nobilului Oxyartes din Logdiana, după ritualurile persane, în anul 327 î.Hr.
În același an pleacă în ultima sa expediție, înaintând în continentul asiatic până în Afganistanul actual. Pe malurile Hindusului (unde se află azi Pakistanul) îl înfrânge pe suveranul indian Poros, care se declară vasal.
O revoltă neașteptată a soldaților epuizați fizic si psihic de anii grei de războaie îl forțează să se întoarcă în Babilon, în anul 324 î.Hr., după aproape zece ani de marșuri și lupte. Campania lui de cucerire a lumii, unică în istoria Antichității, căci a însemnat parcurgerea a 18.000 de km pe trei conti-nente, a luat sfârșit. Urmează o perioadă de refacere, în fond de orgii bahice care-i accelerează și intensifică furiile necontrolate și accesele de megalomanie.
Excesele sale de nebunie deveneau tot mai necontrolate. În timpul unei orgii, el își ucide unul din bunii săi prieteni și tovarăși. Nu după mult timp, Alexandru moare, la nici treizeci și trei de ani, în anul 323 î.Hr. A lăsat în urmă cel mai vast imperiu cunoscut până atunci dar, cel mai important, a contribuit la răspândirea culturii și a civilizației elene în întreaga lume.
La douăzeci de ani, Alexandru moștenește de la tatăl său atât regatul Macedoniei, cât și hegemonia Ligii helenice. Acestei moșteniri el adaugă un teritoriu tot atât sau poate chiar mai mare decât Imperiul Ahemenid din vremea maximei sale expansiuni, sub Darius I. Nici un alt cuceritor nu reunise până atunci sub sceptrul său atâtea provincii și niciunul nu-și condusese oștile atât de departe de propria patrie.
Ar fi o eroare dacă s-ar considera că la temelia succeselor sale s-a aflat doar forța militară a Macedoniei și eroismul soldaților săi. Armata cu care a pornit campaniile de împlinire a visului său- cucerirea lumii știute până atunci- număra cca 30-40.000 de soldați, iar la sfârșitul expedițiilor sale număra cca 80.000. Era o armată obișnuită pentru acele timpuri.
Fără nici un dubiu, Alexandru a fost poate cel mai mare strateg al lumii antice. În același timp, însă, a fost și un excelent cunoscător al realităților geopolitice din teritoriile care mai întâi l-au preocupat, ca mai apoi să le cucerească.
În spatele cuceririlor sale poate fi identificat un proiect geopolitic clar, realizat prin mijloace geo-strategice, anume reunirea sub comanda sa unică și autoritară a tuturor popoarelor cucerite care, făcând deja parte din civilizații avansate, erau îndeajuns pregătite în vederea formării unui singur stat și pentru a fi cuprinse, conform unei logici federale, în jurul Orientului Apropiat.
Abordarea campaniilor sale din punct de vedere geopolitic cu siguranță că i-a fost indusă lui Alexandru de către mentorul său, Aristotel.
Grecii antici, de altfel, au fost primii care și-au manifestat interesul față de influența mediului geografic asupra vieții sociale a omenirii și au avut preocupări teoretice în acest sens. Preocupările lor erau animate doar de un acut interes practic: teritoriile grecești erau departe de-a se mândri cu fertilitatea solului, deci incapabile să asigure necesarul de hrană în cazul unei explozii demografice. Evoluția civilizației elene a determinat implicit creșterea numărului polisurilor și a populației acestora, dar și îngrijorarea asupra nevoilor de consum. Prin urmare, se impunea extinderea spațiului de suveranitate sau de aprovizionare pe care grecii să-l poată controla în vederea colonizării excedentului de populație.
Dar grecii au intuit corect: pentru a putea cuceri cu efort minim teritoriile care erau imperios nece-sare, trebuia să cunoască foarte bine caracteristicile geografice, economice și chiar politice ale acestora. Primii care realizează hărți ale spațiilor locuite au fost milesienii, iar Clistene a fost primul care a gândit spațiul în termeni politici. Mai târziu au avut preocupări similare și alți oameni politici sau filosofi.
Astfel, Herodot a lăsat posterității nu doar scrierile sale despre istoria popoarelor din vremea sa, ci și referiri exacte la raporturile dintre mediul geografic și activitatea politică a comunităților umane. A considerat bazinul Mării Mediterane ca fiind, cum altfel?, centrul lumii și a descris amănunțit evenimentele politico-militare, economice și cultural-religioase din statele adiacente zonei. A călătorit mult în Egipt, în Siria, în Babilon, la Nordul Mării Negre și s-a dovedit a fi un atent și deloc dezinteresat observator al regiunilor respective, intuind anumite intercondiționări între spațiul geografic și viața populațiilor care trăiau acolo.
Hippocrate a încercat să explice diversitatea fizică și psihică a indivizilor pe baza influenței directe a mediului asupra omului: ”Înfățișarea și felul de gândire al oamenilor corespund în cele mai multe cazuri naturii ținutului.”
Aristotel teoretizează legăturile dintre organizarea politico-statală și mediul geografic. În opera sa, ”Politica”, el afirma că există o mărime determinată a unei cetăți sau a unui stat în funcție de întinderea spațiului geografic, de bunurile și de numărul locuitorilor. Exemplificând concret cu Insula Creta, concluzia sa a fost că geografia trebuie să fie favorabilă apărării unei așezări, relieful trebuie să constituie o piedică în calea atacatorilor și un scut pentru cei care se apără. Peste secole, teoreticienii și analiștii politici au căzut de acord că Aristotel trebuie să fie așezat la baza analizelor geopolitice în sensul admis azi.
Nu e de mirare că viziunile lui Aristotel și în această privință au fost înțelese, însușite și aplicate cu rigurozitate de cel care l-a venerat pur și simplu, Alexandru. De altfel, legătura dintre cei doi a fost intensă și după pornirea lui Alexandru în campaniile sale militare, dovadă fiind faptul că nu uita să-i trimită profesorului său, care își deschisese între timp la Atena ”academia” lui proprie, numită ”Lykeion”, plante, animale, diferite minerale necunoscute în Grecia, spre studiu.
Și totuși, senzațional este faptul că Alexandru a ”spart tiparele vremii sale”, conform cărora învinșii trebuiau tratați inuman, ba chiar s-a distanțat evident de un percept la care Aristotel ținea ca la ochii din cap: lumea era formată din heleni și din barbari. În teritoriile cucerite, fără excepție, el s-a prezentat nu doar ca un învingător, căruia i se cuvine totul, ci și ca un garant al păcii. El n-a dorit ”supunerea și umilirea barbarului”, ci ”contopirea acestuia cu grecul, într-un ansamblu armonios în care fiecare și-ar avea partea lui.” Pentru el toți oamenii erau la fel. Toate acțiunile sale sunt dovada vie a dorinței de-a egaliza deosebirile dintre popoarele supuse, prin ceea ce se numește ”politica de contopire a populațiilor.”
Probabil că necesitatea și nu idealismul l-au determinat să abandoneze izolaționismul grecilor în favoarea unei cooperări rasiale. A valorificat toată experiența validată de o îndelungă practică a Imperiului persan, pe care era conștient că nu-l zdrobise, ci doar îl preluase, ceva mai amplu decât fusese pe vremea regilor Darius și Xerxes.
Este binecunoscut faptul că pe întreg parcursul campaniilor sale, în afara contingentelor de soldați, Alexandru era însoțit și de o mică ”armată” de savanți, topografi, naturaliști, medici, etc., a căror preocupare era aceea de întocmi hărți și cadastre ale bogățiilor naturale din teritoriile cucerite, de a căuta drumuri noi pentru caravane, de a cerceta minele și locurile pentru construirea unor porturi, de a studia sisteme de culturi agricole noi. Alexandru era mereu la curent cu realizările acestora și a fost fascinat de culturile agricole bazate pe irigații din Egipt și din Mesopotamia, căutând să le perfecționeze și să le extindă. A realizat că armonizarea intereselor economice ale diferitelor entități statale pe care le avea în subordine și schimburile comerciale sunt cele mai sigure căi de stabilitate și dăinuire a vastului său imperiu. Spre a avea mai aproape toate marginile imperiului, Alexandru își fixează capitala la Babilon.
A impus în imperiu o monedă unică, cu chipul său bătut în aur și argint, care va circula până la cucerirea romană.
Planul său de contopire a greco-macedonenilor cu preorientalii s-a axat pe câteva aspecte fundamentale:
1. a impus limba greacă în administrație, la curtea și în cercul aristocratic persan;
2. s-a folosit de concursurile sportive(de gimnastică) organizate, de spectacolele de teatru și de muzică;
3. a educat copiii aristocrației persane la curtea macedoneană;
4. a înființat numeroase orașe-colonii;
5. în școlile publice educația se făcea în stil greco-macedonean;
6. a recrutat 30.000 de asiatici pentru armata macedoneană, instruiți după tipicul macedonean și folosiți drept cel mai important instrument de guvernare;
Un punct aparte este cel care vizează abordarea religioasă. Alexandru s-a dovedit extrem de tolerant în această privință, considerând religia, alături de cultură, ca fiind un important instrument de guvernare. Deși era conștient de utilitatea realizării unui sincretism religios, el nu a încercat să-l realizeze ci, dimpotrivă, a manifestat respect și atenție față de toți zeii, fie macedoneni, fie greci, fie egipteni, iudaici sau persani.
Astfel, în Egipt a adus sacrificii zeilor Ptah și Apis, apoi a efectuat un lung și obositor pelerinaj la templul-oracol al zeului Amon. Se zice că aici el a avut o întâlnire mistică secretă cu preoții templului, care i-ar fi dezvăluit originea sa divină, direct din Amon, în schimbul promisiunii înfăptuirii unui imperiu universal. De altfel, chiar mama sa, Olimpia, credea că își concepuse fiul cu ajutorul unei zeități egiptene.
Alexandru, în orgoliul său, a acceptat, și-a însușit zeificarea și treptat a început să pretindă supușilor săi îngenuncherea obligatorie- proskynesis. Dar dacă în lumea orientală acest lucru era firesc, în lumea grecilor însemna teamă și servilism.
O legendă iudaică menționată de istoricul Flavius Josephus descrie o vizită a lui Alexandru la Ierusalim, în timpul marșului spre Egipt, în anul 332 î.Hr. Marele preot Iadus îl întâmpină, iar Alexandru îngenunchează în fața sa, confirmându-le astfel iudeilor dreptul de a trăi după ”legea strămoșească”. De altfel se mai spune că la Alexandru se face referire în Daniel 8:21: ”țapul” este împărăția Greciei iar ”cornul cel mare dintre ochii lui” este cel dintâi împărat, Alexandru.
În timpul celor treizeci de zile petrecute în Babilon, Alexandru a început restaurarea vechilor monumente persane, a participat la sărbătorile religioase ale locului, cum ar fi cea închinată zeului Marduk, a adoptat ceremonialul religios și costumul persan. Își aduce omagiul la mormântul lui Cy-rus al II-lea cel Mare54, la Pasargades55.
În 324 î.Hr se căsătorește cu Stateira, fiica lui Darius al VI-lea, odată cu nunta lui având loc și alte 10.000 de uniuni între soldații macedoneni și băștinașe(eveniment cunoscut sub numele de ”cele cinci zile ale nunții susiene”, din februarie). Instituirea poligamiei la curtea lui Alexandru este un alt semn al adoptării obiceiurilor persane, ca parte a politicii sale de ”contopire a popoarelor”.
În concluzie, se poate considera că Alexandru era în egală măsură diplomat și războinic, fațete care, conform viziunii geopolitice a lui Raymond Aron, simbolizau perfect raporturile dintre state, anume de negocieri și război.
Deși după moartea lui imperiul a fost măcinat de dispute interne între generalii săi, prin tot ce a făcut în scurta sa viață, Alexandru va rămâne drept cel care a schimbat istoria lumii și a creat punți între civilizații. Cultura greacă a fost răspândită până la marginile imperiului său, rămânând cea mai durabila cucerire. Aspirația sa spre o ”monarhie universală” s-a întemeiat pe concepția lui despre om.
Alexandru a avut o administrație originală, îmbinând canoanele statale grecești cu cele ale despotismului persan, într-o sinteză nouă: divinizarea greacă a eroilor, teoria orientală a originii divine a împăratului și orgoliul său imens.
Peste secole, idealul unui stat universal a fost adoptat și de alți cuceritori. S-a prelungit în Epoca Luminilor sub forma diogeniană de ”cetățean al lumii” și se prelungește și în prezent, sub alte forme. Se poate considera că Uniunea Europeană reprezintă un pas spre realizarea unui străvechi vis al omenirii.
Alexandru a fost un om extrem de educat, dar excesele din viața sa privată au fost cele care i-au sfârșit visul, punând prea devreme capăt unei vieți și unui destin de excepție, în ciuda credinței sale că: ”Nimic nu poate sta în calea celui îndrăzneț.”
Ar fi o eroare dacă s-ar considera că la temelia succeselor sale s-a aflat doar forța militară a Macedoniei și eroismul soldaților săi. Armata cu care a pornit campaniile de împlinire a visului său- cucerirea lumii știute până atunci- număra cca 30-40.000 de soldați, iar la sfârșitul expedițiilor sale număra cca 80.000. Era o armată obișnuită pentru acele timpuri.
Fără nici un dubiu, Alexandru a fost poate cel mai mare strateg al lumii antice. În același timp, însă, a fost și un excelent cunoscător al realităților geopolitice din teritoriile care mai întâi l-au preocupat, ca mai apoi să le cucerească.
În spatele cuceririlor sale poate fi identificat un proiect geopolitic clar, realizat prin mijloace geo-strategice, anume reunirea sub comanda sa unică și autoritară a tuturor popoarelor cucerite care, făcând deja parte din civilizații avansate, erau îndeajuns pregătite în vederea formării unui singur stat și pentru a fi cuprinse, conform unei logici federale, în jurul Orientului Apropiat.
Abordarea campaniilor sale din punct de vedere geopolitic cu siguranță că i-a fost indusă lui Alexandru de către mentorul său, Aristotel.
Grecii antici, de altfel, au fost primii care și-au manifestat interesul față de influența mediului geografic asupra vieții sociale a omenirii și au avut preocupări teoretice în acest sens. Preocupările lor erau animate doar de un acut interes practic: teritoriile grecești erau departe de-a se mândri cu fertilitatea solului, deci incapabile să asigure necesarul de hrană în cazul unei explozii demografice. Evoluția civilizației elene a determinat implicit creșterea numărului polisurilor și a populației acestora, dar și îngrijorarea asupra nevoilor de consum. Prin urmare, se impunea extinderea spațiului de suveranitate sau de aprovizionare pe care grecii să-l poată controla în vederea colonizării excedentului de populație.
Dar grecii au intuit corect: pentru a putea cuceri cu efort minim teritoriile care erau imperios nece-sare, trebuia să cunoască foarte bine caracteristicile geografice, economice și chiar politice ale acestora. Primii care realizează hărți ale spațiilor locuite au fost milesienii, iar Clistene a fost primul care a gândit spațiul în termeni politici. Mai târziu au avut preocupări similare și alți oameni politici sau filosofi.
Astfel, Herodot a lăsat posterității nu doar scrierile sale despre istoria popoarelor din vremea sa, ci și referiri exacte la raporturile dintre mediul geografic și activitatea politică a comunităților umane. A considerat bazinul Mării Mediterane ca fiind, cum altfel?, centrul lumii și a descris amănunțit evenimentele politico-militare, economice și cultural-religioase din statele adiacente zonei. A călătorit mult în Egipt, în Siria, în Babilon, la Nordul Mării Negre și s-a dovedit a fi un atent și deloc dezinteresat observator al regiunilor respective, intuind anumite intercondiționări între spațiul geografic și viața populațiilor care trăiau acolo.
Hippocrate a încercat să explice diversitatea fizică și psihică a indivizilor pe baza influenței directe a mediului asupra omului: ”Înfățișarea și felul de gândire al oamenilor corespund în cele mai multe cazuri naturii ținutului.”
Aristotel teoretizează legăturile dintre organizarea politico-statală și mediul geografic. În opera sa, ”Politica”, el afirma că există o mărime determinată a unei cetăți sau a unui stat în funcție de întinderea spațiului geografic, de bunurile și de numărul locuitorilor. Exemplificând concret cu Insula Creta, concluzia sa a fost că geografia trebuie să fie favorabilă apărării unei așezări, relieful trebuie să constituie o piedică în calea atacatorilor și un scut pentru cei care se apără. Peste secole, teoreticienii și analiștii politici au căzut de acord că Aristotel trebuie să fie așezat la baza analizelor geopolitice în sensul admis azi.
Nu e de mirare că viziunile lui Aristotel și în această privință au fost înțelese, însușite și aplicate cu rigurozitate de cel care l-a venerat pur și simplu, Alexandru. De altfel, legătura dintre cei doi a fost intensă și după pornirea lui Alexandru în campaniile sale militare, dovadă fiind faptul că nu uita să-i trimită profesorului său, care își deschisese între timp la Atena ”academia” lui proprie, numită ”Lykeion”, plante, animale, diferite minerale necunoscute în Grecia, spre studiu.
Și totuși, senzațional este faptul că Alexandru a ”spart tiparele vremii sale”, conform cărora învinșii trebuiau tratați inuman, ba chiar s-a distanțat evident de un percept la care Aristotel ținea ca la ochii din cap: lumea era formată din heleni și din barbari. În teritoriile cucerite, fără excepție, el s-a prezentat nu doar ca un învingător, căruia i se cuvine totul, ci și ca un garant al păcii. El n-a dorit ”supunerea și umilirea barbarului”, ci ”contopirea acestuia cu grecul, într-un ansamblu armonios în care fiecare și-ar avea partea lui.” Pentru el toți oamenii erau la fel. Toate acțiunile sale sunt dovada vie a dorinței de-a egaliza deosebirile dintre popoarele supuse, prin ceea ce se numește ”politica de contopire a populațiilor.”
Probabil că necesitatea și nu idealismul l-au determinat să abandoneze izolaționismul grecilor în favoarea unei cooperări rasiale. A valorificat toată experiența validată de o îndelungă practică a Imperiului persan, pe care era conștient că nu-l zdrobise, ci doar îl preluase, ceva mai amplu decât fusese pe vremea regilor Darius și Xerxes.
Este binecunoscut faptul că pe întreg parcursul campaniilor sale, în afara contingentelor de soldați, Alexandru era însoțit și de o mică ”armată” de savanți, topografi, naturaliști, medici, etc., a căror preocupare era aceea de întocmi hărți și cadastre ale bogățiilor naturale din teritoriile cucerite, de a căuta drumuri noi pentru caravane, de a cerceta minele și locurile pentru construirea unor porturi, de a studia sisteme de culturi agricole noi. Alexandru era mereu la curent cu realizările acestora și a fost fascinat de culturile agricole bazate pe irigații din Egipt și din Mesopotamia, căutând să le perfecționeze și să le extindă. A realizat că armonizarea intereselor economice ale diferitelor entități statale pe care le avea în subordine și schimburile comerciale sunt cele mai sigure căi de stabilitate și dăinuire a vastului său imperiu. Spre a avea mai aproape toate marginile imperiului, Alexandru își fixează capitala la Babilon.
A impus în imperiu o monedă unică, cu chipul său bătut în aur și argint, care va circula până la cucerirea romană.
Planul său de contopire a greco-macedonenilor cu preorientalii s-a axat pe câteva aspecte fundamentale:
1. a impus limba greacă în administrație, la curtea și în cercul aristocratic persan;
2. s-a folosit de concursurile sportive(de gimnastică) organizate, de spectacolele de teatru și de muzică;
3. a educat copiii aristocrației persane la curtea macedoneană;
4. a înființat numeroase orașe-colonii;
5. în școlile publice educația se făcea în stil greco-macedonean;
6. a recrutat 30.000 de asiatici pentru armata macedoneană, instruiți după tipicul macedonean și folosiți drept cel mai important instrument de guvernare;
Un punct aparte este cel care vizează abordarea religioasă. Alexandru s-a dovedit extrem de tolerant în această privință, considerând religia, alături de cultură, ca fiind un important instrument de guvernare. Deși era conștient de utilitatea realizării unui sincretism religios, el nu a încercat să-l realizeze ci, dimpotrivă, a manifestat respect și atenție față de toți zeii, fie macedoneni, fie greci, fie egipteni, iudaici sau persani.
Astfel, în Egipt a adus sacrificii zeilor Ptah și Apis, apoi a efectuat un lung și obositor pelerinaj la templul-oracol al zeului Amon. Se zice că aici el a avut o întâlnire mistică secretă cu preoții templului, care i-ar fi dezvăluit originea sa divină, direct din Amon, în schimbul promisiunii înfăptuirii unui imperiu universal. De altfel, chiar mama sa, Olimpia, credea că își concepuse fiul cu ajutorul unei zeități egiptene.
Alexandru, în orgoliul său, a acceptat, și-a însușit zeificarea și treptat a început să pretindă supușilor săi îngenuncherea obligatorie- proskynesis. Dar dacă în lumea orientală acest lucru era firesc, în lumea grecilor însemna teamă și servilism.
O legendă iudaică menționată de istoricul Flavius Josephus descrie o vizită a lui Alexandru la Ierusalim, în timpul marșului spre Egipt, în anul 332 î.Hr. Marele preot Iadus îl întâmpină, iar Alexandru îngenunchează în fața sa, confirmându-le astfel iudeilor dreptul de a trăi după ”legea strămoșească”. De altfel se mai spune că la Alexandru se face referire în Daniel 8:21: ”țapul” este împărăția Greciei iar ”cornul cel mare dintre ochii lui” este cel dintâi împărat, Alexandru.
În timpul celor treizeci de zile petrecute în Babilon, Alexandru a început restaurarea vechilor monumente persane, a participat la sărbătorile religioase ale locului, cum ar fi cea închinată zeului Marduk, a adoptat ceremonialul religios și costumul persan. Își aduce omagiul la mormântul lui Cy-rus al II-lea cel Mare54, la Pasargades55.
În 324 î.Hr se căsătorește cu Stateira, fiica lui Darius al VI-lea, odată cu nunta lui având loc și alte 10.000 de uniuni între soldații macedoneni și băștinașe(eveniment cunoscut sub numele de ”cele cinci zile ale nunții susiene”, din februarie). Instituirea poligamiei la curtea lui Alexandru este un alt semn al adoptării obiceiurilor persane, ca parte a politicii sale de ”contopire a popoarelor”.
În concluzie, se poate considera că Alexandru era în egală măsură diplomat și războinic, fațete care, conform viziunii geopolitice a lui Raymond Aron, simbolizau perfect raporturile dintre state, anume de negocieri și război.
Deși după moartea lui imperiul a fost măcinat de dispute interne între generalii săi, prin tot ce a făcut în scurta sa viață, Alexandru va rămâne drept cel care a schimbat istoria lumii și a creat punți între civilizații. Cultura greacă a fost răspândită până la marginile imperiului său, rămânând cea mai durabila cucerire. Aspirația sa spre o ”monarhie universală” s-a întemeiat pe concepția lui despre om.
Alexandru a avut o administrație originală, îmbinând canoanele statale grecești cu cele ale despotismului persan, într-o sinteză nouă: divinizarea greacă a eroilor, teoria orientală a originii divine a împăratului și orgoliul său imens.
Peste secole, idealul unui stat universal a fost adoptat și de alți cuceritori. S-a prelungit în Epoca Luminilor sub forma diogeniană de ”cetățean al lumii” și se prelungește și în prezent, sub alte forme. Se poate considera că Uniunea Europeană reprezintă un pas spre realizarea unui străvechi vis al omenirii.
Alexandru a fost un om extrem de educat, dar excesele din viața sa privată au fost cele care i-au sfârșit visul, punând prea devreme capăt unei vieți și unui destin de excepție, în ciuda credinței sale că: ”Nimic nu poate sta în calea celui îndrăzneț.”
----------------------------------------
Diogene din Sinope (cca 412-322) a fost un filosof grec din Școala cinica(existența la limita necesarului și dispreț suveran față de convențiile și principiile societății). Se considera ”cetățean al lumii”.
Templul lui Artemis sau Templul Dianei, a fost construit în 550 î.Hr în Efes, oraș care aparținea atunci impe-riului babilonian. A fost reconstruit în 356 î.Hr, dar dărâmat odată cu apariția creștinismului.
cultul orfic și cultul dionisiac făceau parte din ”misterii”-culte religioase populare neoficiale. Cultul orfic era închinat lui Orfeu, cel care a fermecat cu lira lui pe însuși Hades, stăpânul Infernului. Conform doctrinei, omul purta încă de la naștere, de pe vremea Titanilor, păcatul strămoșesc pe care trebuia să-l ispășească în timpul vieții prin abstinențe și rugăciuni. Cultul dionisiac era închinat zeului Dionysos, zeul viței-de-vie, al vinului și al vegetației, avea loc noaptea, pe culmile munților. Ritualurile erau crude și sângeroase, dar popularitatea uriașă a cultului l-a obligat pe unul din tiranii Atenei, Pisistrate, să admită acest cult alături de religia oficială a statului.
Aristotel (384-322 î.Hr) a fost unul din cei mai mari filosofi ai Greciei Antice, clasic al filosofiei universale și fondatorul Școlii peripatetice. A întemeiat Lykeion-ul, la Atena- o formă superioară de educație. A fost discipolul lui Platon și mentorul lui Alexandru cel Mare.
Heracle (Hercules)-fiul conceput de Zeus cu muritoarea Alcmene, vestit erou din mitologia greacă, a efectuat douăsprezece munci pentru a-și ispăși pedeapsa pentru că și-a ucis copiii, a participat la războiul troian și, după moarte, a fost primit în rândurile zeilor.
Heracle (Hercules)-fiul conceput de Zeus cu muritoarea Alcmene, vestit erou din mitologia greacă, a efectuat douăsprezece munci pentru a-și ispăși pedeapsa pentru că și-a ucis copiii, a participat la războiul troian și, după moarte, a fost primit în rândurile zeilor.
Ahile (Achilles)-erou din mitologia greacă, cunoscut pentru faptele sale de vitejie din războiul troian, descrise în Iliada lui Homer.
Homer (cca sec.X-XI î.Hr)-poet și rapsod grec legendar căruia I se atribuie scrierea Iliadei și Odiseei.
Pindar (cca 522-cca 443 î.Hr)poet liric antic, considerat unul din cei mai mari poeti ai vremii.
Euripide (480-406 î.Hr)-împreună cu Eschil și Sofocle au pus bazele tragediei clasice. A scris, printe altele:”Ion”,”Oreste”,”Medeea”,”Hecuba”,”Electra”,”Andromaca”.
Plutarh (46-125 d.Hr)-scriitor și moralist grec, cunoscut prin scrierile sale biografice și filosofice. Autorul ”Moraliei” și al ”Vieților paralele ale oamenilor iluștri”.
Iliada- scriere în versuri despre războiul troian, atribuită lui Homer.
Bucefal (cunoscut și ca Ducipal)- este calul făcut cumpărat de Filip al II-lea de la corintianul Demaratos și îmblânzit de tânărul Alexandru. Însemna ”cap de oaie”. A trăit treizeci de ani, l-a însoțit pe Alexandru în toate campanile sale militare și se spune că a fost înmormântat cu mari onoruri militare.
Plutarh (46-125 d.Hr)-scriitor și moralist grec, cunoscut prin scrierile sale biografice și filosofice. Autorul ”Moraliei” și al ”Vieților paralele ale oamenilor iluștri”.
Iliada- scriere în versuri despre războiul troian, atribuită lui Homer.
Bucefal (cunoscut și ca Ducipal)- este calul făcut cumpărat de Filip al II-lea de la corintianul Demaratos și îmblânzit de tânărul Alexandru. Însemna ”cap de oaie”. A trăit treizeci de ani, l-a însoțit pe Alexandru în toate campanile sale militare și se spune că a fost înmormântat cu mari onoruri militare.
Lisip din Sicyon- a fost sculptorul oficial al casei regale a lui Alexandru. A fost contemporan cu Praxiteles.
monarhia autocrată - formă politică în care conducerea statului e exercitată de un monarh cu puteri absolute.
Alexandria- oraș întemeiat de către Alexandru cel Mare în anul 331 î.Hr, în partea vestică a Deltei Nilului, a fost metropola lumii mediteraneene din sec.II î.Hr până la cucerirea romană. În perioada 323-30 î.Hr orașul a fost capitala Egiptului Lasid și a regilor Ptolemei. Faima era dată de Farul din Alexandria și de Biblioteca care conținea peste 900.000 de volume și care era loc de întâlnire pentru poeți, filosofi, matematicieni, fizicieni, etc. Ambele monumente erau considerate printre cele șapte minuni ale lumii antice. Biblioteca a fost incendiată de Caesar, în 30 î.Hr și a fost definitiv distrusă de către califul Omar.
Imperiul Ahemenid al Persiei- a durat începând cu Cirus al II-lea(550 î.Hr) până la Alexandru(330 î.Hr). Cuprindea teritoriile unde azi se află: Iran,Irak, Afganistan, Uzbekistan, Turcia, Cipru, Siria, Liban, Israel, Egipt.La apogeu(cca 500 î.Hr) mai conținea și părți din Libia, Grecia, Bulgaria, Caucaz, Sudan, Pakistan, Asia Centrală.
Imperiul Ahemenid al Persiei- a durat începând cu Cirus al II-lea(550 î.Hr) până la Alexandru(330 î.Hr). Cuprindea teritoriile unde azi se află: Iran,Irak, Afganistan, Uzbekistan, Turcia, Cipru, Siria, Liban, Israel, Egipt.La apogeu(cca 500 î.Hr) mai conținea și părți din Libia, Grecia, Bulgaria, Caucaz, Sudan, Pakistan, Asia Centrală.
Babilon (din semiticul Bab Ilani- ”Poarta zeilor”)- a fost capitala Imperiului Babilonian și unul din marile orașe ale Antichității. A fost construit undeva la jumatatea mileniului II î.Hr, în Mesopotamia Centrală, pe malul fluviului Eufrat. A fost reședința unor regi faimoși precum Hammurabi și Nabucodonosor al II-lea. În 539 î.Hr a fost cucerit de perși, iar în 331 î.Hr de Alexandru cel Mare, care va stabili aici capitala imperiului său.
Persepolis sau ”orașul perșilor”- a fost capitala Imperiului persan de pe vremea regelui Darius I, care l-a întemeiat în anul 520 î.Hr. Furios pe rezistența cetății în fața atacului său, Alexandru va distruge orașul în 330 î.hr, răzbunând crimele comise de Xerxes.
Roxana(Roshanak- steaua luminoasă)- frumoasa prințesă bactriană, fiica lui Oxyartes, satrapul Bactriei, este luată în căsătorie de Alexandru în anul 327 î.Hr.
lupta cu Poros s-a dat pe Hysdaspes, în Punjab-ul de nord, azi Pakistan. După această bătălie, epuizată, armata nu i-a mai ascultat ordinele, refuzând să mai lupte. În această bătălie moare armăsarul său, Bucefal.
lupta cu Poros s-a dat pe Hysdaspes, în Punjab-ul de nord, azi Pakistan. După această bătălie, epuizată, armata nu i-a mai ascultat ordinele, refuzând să mai lupte. În această bătălie moare armăsarul său, Bucefal.
În lucrarea sa "Vieţi paralele ale oamenilor iluştri - Alexandru şi Cezar", Plutarh povesteşte episodul în care Alexandru îl omoară pe Cleitos, unul din generalii săi. Întâmplarea are loc cu ocazia unei sărbători, când binențeles băutura curgea râuri, iar participanții erau criță. Aici, Cleitos își expune dezacordul cu privire la adoptarea de către Alexandru a ținutei persane, și a (auto)divinizării acestuia. Alexandru se enervează iar Cleitos, nimeni altul decât cel care-i salvase viața în lupta de la Granicos, nu cedează nici el si spune ridicând brațul: “Uite aici, Alexandre, brațul care te-a scăpat atunci de la pieire.” Furios, Alexandru ia o suliță și o înfige in Cleitos, omorându-l. Când își dădu seama ce a făcut, Alexandru începu să plângă și unii spun că voia chiar să se sinucidă, proptindu-se cu sulița în perete. Timp de trei zile, Alexandru nu a mâncat nimic, nu s-a îngrijit de el și nu mai contenea să-și spună “Ucigaș al prietenilor tăi”.
regatul Macedoniei- regat antic situat în nordul extreme al Greciei antice, învecinat la vest cu regatul Epirului și la est cu regiunea Tracia. În timpul lui Alexandru a fost cel mai puternic stat din Orientul Mijlociu.
Liga de la Corint- în urma victoriei de la Chaeronea(338 î.Hr), Filip al II-lea creează o ligă panelenică a Corintului, a cărui hegemon era el însuși.
Școala milesiană a fost o școală filosofică fondată în sec.VI î.Hr în cetatea ioniană Milet. Reprezentativi sunt considerați a fi: Thales, Anaximandru, Anaximene.
Școala milesiană a fost o școală filosofică fondată în sec.VI î.Hr în cetatea ioniană Milet. Reprezentativi sunt considerați a fi: Thales, Anaximandru, Anaximene.
Clistene a fost un nobil atenian din Grecia antică. A pus capăt plutocrației(puterea în mâinile bogaților), a întărit puterea poporului și a introdus ostracismul.
Herodot din Halicarnas (484-cca 425 î.Hr)- a fost un istoric grec și este considerat a fi ”părintele istoriei”. A descris conflictul greco-persan și oamenii și locurile vizitate.
Hippocrate din Cos (cca 460-cca 370 î.Hr)- cel mai vestit medic al Greciei antice, este considerat ”părintele medicinei”. Numele lui este legat de ”Jurământul lui Hippocrate”.
Lykeion sau Școala parapetică- este școala pe care o înființează la Atena filosoful Aristotel.
Xerxes I (cca 520-479 î.Hr) a fost fiul regelui persan Darius cel Mare și el însuși rege al Imperiului persan între anii 486-479 î.Hr. În urma luptei de la Termopilae (480 î.Hr), când îl înfrânge pe bravul rege spartan Leonidas, transformă Atena în ruine. Înfrânt la rândul său în lupta de la Salamina, își abandonează armata și fuge în Asia, unde moare asasinat.
Herodot din Halicarnas (484-cca 425 î.Hr)- a fost un istoric grec și este considerat a fi ”părintele istoriei”. A descris conflictul greco-persan și oamenii și locurile vizitate.
Hippocrate din Cos (cca 460-cca 370 î.Hr)- cel mai vestit medic al Greciei antice, este considerat ”părintele medicinei”. Numele lui este legat de ”Jurământul lui Hippocrate”.
Lykeion sau Școala parapetică- este școala pe care o înființează la Atena filosoful Aristotel.
Xerxes I (cca 520-479 î.Hr) a fost fiul regelui persan Darius cel Mare și el însuși rege al Imperiului persan între anii 486-479 î.Hr. În urma luptei de la Termopilae (480 î.Hr), când îl înfrânge pe bravul rege spartan Leonidas, transformă Atena în ruine. Înfrânt la rândul său în lupta de la Salamina, își abandonează armata și fuge în Asia, unde moare asasinat.
sincretismul religios- este concepția conform căreia toate religiile posedă același adevăr în străfundul lor esoteric și sunt în mod egal valide ca mijloc de mântuire.
Ptah- zeul egiptean creator, anterior Soarelui, supranumit ”Demiurgul”, este considerat a fi tatăl bărbaților și al femeilor. Era unul din cei mai iubiți zei ai vechilor egipteni.
Apis era taurul sacru al egiptenilor, zeul forței și al fecundității. Era considerat a fi fiul unei vaci și a zeului Ptah, coborât din ceruri sub forma unui fulger.
proskynesis sau proskynesia era o practică medică și consta în efectuarea unei adânci plecăciuni, cu fruntea până la pământ, în fața suveranului. Este cerința cu care Alexandru și-a îndepărtat toți apropiații.
Ptah- zeul egiptean creator, anterior Soarelui, supranumit ”Demiurgul”, este considerat a fi tatăl bărbaților și al femeilor. Era unul din cei mai iubiți zei ai vechilor egipteni.
Apis era taurul sacru al egiptenilor, zeul forței și al fecundității. Era considerat a fi fiul unei vaci și a zeului Ptah, coborât din ceruri sub forma unui fulger.
proskynesis sau proskynesia era o practică medică și consta în efectuarea unei adânci plecăciuni, cu fruntea până la pământ, în fața suveranului. Este cerința cu care Alexandru și-a îndepărtat toți apropiații.
Josephus Flavius (37-cca 100 d.Hr) a fost un istoric evreu, foarte cunoscut în acea vreme. Au mai rămas doar patru dintre multele sale lucrări, printre care ”Războiul evreilor”.
zeul Marduk este considerat, conform mitologiei Orientului mijlociu, drept cel mai mare zeu al Babilonului, fiind zeul care a organizat lumea.
Cyrus al II-lea cel Mare (559-529 î.Hr) a fost una din cele mai strălucite personalități ale Antichtății și unul din cei mai mari regi persani. Pentru o mai bună administrare, a împărțit imperiul în provincii federate, stare menținută și de Alexandru.
Pasargades- capitala Imperiului Ahemenid pe vremea lui Cyrus al II-lea.
Raymond Claude Ferdinand Aron (1905-1983)- filosof, sociolog și politolog evreu francez, membru al Academiei de Științe morale și politice din Franța.
zeul Marduk este considerat, conform mitologiei Orientului mijlociu, drept cel mai mare zeu al Babilonului, fiind zeul care a organizat lumea.
Cyrus al II-lea cel Mare (559-529 î.Hr) a fost una din cele mai strălucite personalități ale Antichtății și unul din cei mai mari regi persani. Pentru o mai bună administrare, a împărțit imperiul în provincii federate, stare menținută și de Alexandru.
Pasargades- capitala Imperiului Ahemenid pe vremea lui Cyrus al II-lea.
Raymond Claude Ferdinand Aron (1905-1983)- filosof, sociolog și politolog evreu francez, membru al Academiei de Științe morale și politice din Franța.
